Ambasadorul

 De cîteva luni am vrut să scriu acest articol, dar am amînat pentru că am vrut ca omul să plece şi abia apoi să scriu. Cît era aici, acest text ar fi putut părea o linguşeală. Acum, cînd omul pe care îl evoc aici este deja departe, la el acasă, acest text pare ceea ce şi este – adică un gest de recunoştinţă. Avem, de altfel, ceva în comun: o prejudecată a multora cum că orice facem, eu şi el, în spaţiul public, în ultimii ani, ne-a fost ordonat de Băsescu. N-am trăit nici o clipă prin noi înşine, n-am avut pic de autonomie – ne suna Băsescu şi executam. Asta au crezut unii despre noi. E drept, în cazul lui exista, cu o consistentă reprezentare, şi şcoala de gîndire opusă: cum că, de fapt, el e cel care îi ordonă lui Băsescu ce să facă. Mărturisesc, cu invidie amuzată, că, în cazul meu, aşa gîndire n-am întîlnit.

N-o mai lungesc, scriu aici despre dl Mark Henry Gitenstein, de-acum fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti. A reprezentat Statele Unite în România din vara lui 2009 pînă în iarna lui 2012. Şi a făcut-o impecabil. Mark Gitenstein a fost cu adevărat un american la Bucureşti. Adică, un american în locul în care americanii au fost aşteptaţi aproape 50 de ani şi, cînd au venit – e drept, prea tîrziu pentru vreo două generaţii –, au făcut exact ceea ce ne aşteptam să facă. Singura consolare a acelor naivi tragici, care-i aşteptau pe americani la sfîrşitul anilor ’40 şi care au murit sub strivire comunistă poate tocmai de aceea, ar putea fi că, deşi au întîrziat, americanii – cînd au venit – nu au dezamăgit. Au făcut exact acele lucruri pentru care fuseseră aşteptaţi şi atunci. Au încurajat şi protejat cît au putut democraţia şi statul de drept aici, au ţinut România pe cît posibil în afara cercului polar rus, au construit cu noi o relaţie de încredere care ne face mult bine. Pînă de curînd, nici noi nu ne-am lăsat mai prejos. Am ajutat cum am putut Statele Unite. Probabil că nu vom şti detalii despre acest sprijin niciodată, dar e de menţionat că serviciile noastre secrete au contribuit substanţial, de-a lungul ultimilor opt-zece ani, la salvarea multor vieţi americane. Sper ca, o dată măcar, vreun oficial să vorbească, fie şi în termeni generali, despre acest fapt. Încrederea reciprocă s-a aprofundat în ultimii trei ani şi Mark Gitenstein nu este deloc străin de asta. Sigur, pot apărea probleme cînd un individ – ajuns preşedinte interimar al României şi cu şanse bune să devină preşedinte de-adevăratelea – spune că se luptă cu Departamentul de Stat, urmat fiind de 7 milioane de români. Dar, pînă la urmă, şi asemenea probleme se rezolvă. Importante sînt, cu adevărat, realizările lui Mark Gitenstein. În vremea lui la Bucureşti, am semnat un Parteneriat pentru secolul XXI cu SUA – în fapt, o formă aprofundată a Parteneriatului Strategic deja existent. În vremea lui au venit investiţii americane majore în România şi, poate şi mai important în aceste timpuri, în vremea lui nu a plecat nici un mare investitor american din România. În vremea lui, s-a revigorat parteneriatul parlamentar între România şi SUA – apărînd un caucus proamerican în Parlamentul României şi renăscînd caucusul proromânesc în Congres. În vremea lui am devenit pilon strategic în ambiţiosul proiect transatlantic al scutului antirachetă – un proiect iniţiat de americani.

Pînă la sosirea lui Mark Gitenstein, memoria colectivă a românilor înregistra doi foşti ambasadori americani la Bucureşti care au lăsat amintiri de neşters: David Funderburk (1981 – 1985) şi Michael Guest (2001 – 2004). Neîndoielnic, pe lista celor 43 de şefi ai misiunii diplomatice americane pe care preşedinţii Statelor Unite i-au trimis la Bucureşti din 1880 încoace, au fost mulţi diplomaţi excelenţi. Nu mă îndoiesc că un cercetător atent al istoriei Ambasadei SUA la Bucureşti va putea aduce la lumină multe episoade memorabile datorate priceperii şi devotamentului acestor oameni. În istoria recentă, însă, domnii Funderburk şi Guest rămîn în amintire, pentru că şi-au desfăşurat misiunile aici în vremuri de grea încercare pentru România şi s-au comportat admirabil. Sînt sigur, cînd a ajuns la Bucureşti, lui Mark Gitenstein nu îi trecea prin minte că va fi un ambasador care va contribui la oprirea unui grav derapaj al României. În 2009, România era bine: o economie relativ OK, prezenţă responsabilă în NATO, apartenenţă promiţătoare la UE, democraţie indiscutabilă, un stat de drept tot mai consistent. În plus, drumul părea ireversibil, de vreme ce ambii adversari politici importanţi ai timpului păreau proamericani, iar tînăra surpriză politică a momentului venea din PNL, un partid care nu putea livra antioccidentali. Însă, în România, nimic nu e ce pare a fi. Aici, dezastrul pîndeşte mereu la un pas distanţă, chiar dacă nu şi-a mai făcut apariţia de decenii. Labilitatea României constă în aceea că oricînd, dar absolut oricînd, trei zurbagii cu ceva priză la popor se pot sui pe mese şi dărîmă într-o noapte tot, tot, tot. O vorbă care circulă de ani mulţi printre ambasadorii occidentali veniţi la Bucureşti spune că, cu cît stai mai mult timp în România, cu atît înţelegi mai puţin ce se întîmplă aici. Mark Gitenstein a avut inteligenţa de a vedea, de la început, că pericolul operaţiunii de înţelegere a României este afundarea în detalii care se despică în alte detalii care, la rîndul lor, se alcătuiesc, labirintic, tot din detalii – ele fiind, de cele mai multe ori, paradoxale şi contradictorii. A păstrat mereu o vie curiozitate pentru tot ce e românesc (poate pentru că rădăcinile sale româneşti îl stimulau), dar a ştiut să îşi stabilească priorităţile de la care nu s-a abătut. Statul de drept şi lupta împotriva corupţiei au fost, pentru Mark Gitenstein, cele mai importante puncte ale agendei sale aici. A ştiut cumva că de aici vine slăbiciunea României şi a simţit că e de datoria lui să servească Statele Unite prin însănătoşirea unui prieten al lor. O Românie stabilă, solidă în sistemul ei instituţional este, deopotrivă, în interesul românilor şi al Statelor Unite ale Americii. Mark Gitenstein a înţeles repede acest fapt esenţial.

Un bun ambasador american la Bucureşti este acela care reuşeşte, cumva, să îi reprezinte puţin şi pe românii de bun-simţ şi tăcuţi în faţa propriilor autorităţi, în timp ce reprezintă, profesionist, ţara sa. Un bun ambasador al Americii este nu doar un reprezentant al preşedintelui american în exerciţiu, ci şi un ambasador al visului american aici. Iar visul american este, de fapt, visul oricărui om suficient de curajos să înceapă să şi-l construiască singur. Mark Gitenstein a fost excelent ambasador al preşedintelui Obama aici, a fost un foarte convingător ambasador al visului american aici şi, mai ales, s-a întîmplat să poată fi un mare ambasador al românilor în faţa autorităţilor româneşti, în momente grele.