Sarmale şi non-locuri - o apologie a tabietului
Adolescent fiind, citisem Apologia virilităţii a lui Mircea Eliade. Mă impresionase profund, îmi aduc aminte, dar nu prea mai ştiu bine de ce şi nici nu cred că înţelesesem mare lucru. Suficient este că în urma acestei lecturi mă apucasem să scriu şi eu o apologie a... tabietului. Total în răspăr, s-ar zice, dar am rămas de atunci cu sentimentul profund că tabietul este ceva foarte „viril“, că este un mod conştient şi chibzuit de a ieşi în întîmpinarea lumii, de a-ţi apropria – şi, în ultimă instanţă, de a supune – obiectele înconjurătoare, în loc să te laşi năpădit de ele. Tabietul a rămas pentru mine o domesticire suverană a lumii, prin gestul bine temperat şi recurent.
Mi-a revenit în minte această fală a tabietului zilele trecute, cînd, reunit cu familia mea europeană într-un cătun pierdut de pe Moselle, am petrecut primul Crăciun departe de casă. Dotaţi cu ceaune, mălai, varză de la ucraineni şi murături de la bulgari, nu a trecut mult pînă cînd, vorba poetului (în exil) şi spre stupoarea vecinilor francezi, mirosea a sarmale peste munţii din Vosges, mirosea de-ţi venea să mori... Adăpostiţi de chiciura mohorîtă de afară la umbra unui pahar de ţuică fiartă, ne refugiaserăm cu toţii în patria olfactivă la purtător a oricărui român – şi ne era bine!
Există – mă gîndeam eu la siestă – un nivel cultural al „tabietului“, pe care l-am putea numi obicei şi prin care o societate întreagă rînduieşte lumea înconjurătoare şi aşază obiectele într-o ierarhie „firească“, adică în acord cu firea culturii respective. Gustul şi mirosul sînt cei mai tiranici rînduitori din acest punct de vedere. Mi-a revenit în minte imaginea lui Shagi, profesorul indian pe care îl invitasem la Buşteni şi pe care l-am surprins într-o noapte cotrobăind prin bucătărie în căutarea disperată a unui pumn de orez. Şi am zîmbit la amintirea tuturor studenţilor asiatici întîlniţi în diferite campusuri ale Europei, nedespărţiţi de micul lor tezaur identitar de mirodenii. Tabietul cultural al obiceiului ne precede şi ne aşază, inconştient, în sistemul sui generis de obiecte proprii pentru că apropriate. – pentru că apropriate?
Adevăratul tabiet este însă unul individual, jubilaţie a lucrului regăsit pentru că a fost pus acolo dinainte, cu singurul rost de a-ţi confirma propria prezenţă şi perenitatea ta iluzorie în această lume trecătoare. Reunite prin traseele repetitive plănuite cu grijă, obiectele înconjurătoare nu fac decît să te înconjoare cu delicateţe şi să răspundă la apelul tău de stăpîn. Locul tău la masă sau în faţa televizorului, (dez)ordinea de pe biroul tău, traseele deplasărilor tale cotidiene, cartea de pe noptieră sau ţigările din maşină, un aranjament sau o relaţie, toate sînt acolo pentru tine, alcătuiesc curtea ta privată peste care domneşti ca un stăpîn. Îţi plac toate astea, de aceea le chemi la tine ad libitum prin gestul ritualic al tabietului, şi nu eşti tu la cheremul întîmplării lor. Şi de aceea nicăieri nu este ca acasă. Căci adevăratul tabiet este cauza, şi nu efectul ordinii, un fel de senilitate ironică şi profilactică, împotrivindu-se acelei sărăcii a spiritului în care tabietul cade în rutină, iar tu devii sclavul obiectelor, dependent de utilitatea lor imediată, şi nu stăpîn peste gratuitatea lor surîzătoare. Pe scurt, ordinea tabietului transformă spaţiul în loc, îl configurează după chipul şi asemănarea ta şi te face una cu locul: eşti tu pentru că eşti la locul tău, iar acest loc a fost rînduit pe măsura ta. Subiect şi obiect devin unul.
Ce se întîmplă însă atunci cu non-locurile despre care ne vorbeşte Marc Augé şi care au invadat lumea postmodernă? Ele au fost configurate de alţii pe măsura tuturor. Adică a nimănui... Un aeroport, un mall, o periferie de metropolă, o autostradă pe care te conduce GPS-ul, un office de multinaţională asemenea oricărui altuia, un fast-food egal cu sine oriunde ar fi, o casă echipată de la Ikea pe care eşti pregătit să o schimbi peste o lună cu alta echipată de la Ikea, toate acestea creează oportunităţi, şi nu tabieturi. Mai mult, conectivitatea instantanee a Internetului îţi permite să fii oricînd şi oriunde pe glob. Adică nicăieri... Îmi revin în minte grupurile de tineri întîlnite pretutindeni, care încep prin a se conecta la Internet în clipa în care au ajuns într-un loc, pentru a trimite mesaje de la faţa locului, fără să simtă nevoia să se uite şi în jur. Sînt instalaţi în universalitatea reţelelor, nu în particularitatea locului. Această uluitoare ubicuitate te face unul cu lumea, devii cu adevărat cetăţean al lumii, doar că – o singură pană de curent – şi totul se năruie. Pe de altă parte, instalarea în mobilitate, care este noul ideal al locului, funcţionează cîtă vreme funcţionează şi mobilitatea generală şi în măsura în care ţii pasul cu ea; altfel, trece peste tine ca un tăvălug şi te scuipă afară ca pe o măsea stricată. Peste noapte, din stăpîn al inelelor devii un marginal. Tabietul te leagă de loc iar acesta este a priori marginal, dar este o marginalitate electivă, pe măsura ta şi care îţi dă măsura. Non-locul te eliberează de parohial, dar doar pentru a te instala în parohia satului global, care devine casa ta – cu condiţia să renunţi a mai visa la acasă. Triumfător, eşti oricînd şi oriunde egal cu tine însuţi, dar doar în măsura în care devii asemenea tuturor celorlalţi. În mod ironic, non-locul şi reţelele constituie triumful comunismului într-o paradoxală variantă de piaţă...
„Puterea reţelelor ne transportă într-o utopie în sensul negativ al non-locului (ou-topos); ea ne eliberează de dimensiunea locală“ – constata Françoise Choay. Dar doar pentru a se întreba imediat „dacă apartenenţa la un orizont local nu este una dintre condiţiile necesare edificării a ceea ce ne constituie ca oameni“.
În ceea ce mă priveşte, prefer să mă retrag, rabinic, în marginalitatea surîzătoare a tabieturilor mele...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
