"În odaie intunerec, în orchestră melodramă"
- sau despre condiţia şlagărului şi farmecul discret al redundanţei -
Oricum ai da-o, Caragiale e şlagăr. Vorbe şi fraze scoborîte din opera lui fac parte din substanţa limbii vii de la ora asta. E la liber, cum ar veni. E la punctul maxim la care poate ajunge o operă ficţională, la întîlnirea ei cu lumea – trecerea în viaţă şi devenirea, transformarea în parte firească, naturală, a lumii din care, în fond, a şi venit. Cînd e citat, în cele mai diferite circumstanţe, Caragiale poate suna extrem de relevant, de acid, de inspirat, în gurile unora, după cum poate suna calp, coclit, penibil, în gurile altora. Ca orice şlagăr, e supus şi poverii supra-citării, lălăirii boccii şi folosirii excesive. Iar cînd vine vorba despre eterna lui contemporaneitate – despre adevărul referitor la noi pe care îl conţine –, la fel... poate suna normal în gurile unora, şi ca dracu’ de fals în ale altora. Caragiale e atît de particular încît, atunci cînd e citat prost, neinspirat, îl mutilează pe autorul citării.
Conul Leonida faţă cu reaţiunea. Spectacol la Sala Mică a Teatrului Naţional. Regia – Silviu Purcărete. Cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Florentina Ţilea/Cătălina Sima. Scenografia – Dragoş Buhagiar. Muzica – Vasile Şirli. Un spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Municipal „Ariel“, din Rîmnicu Vîlcea. Dacă există jazz – simfonic – vodefil, acest spectacol e definiţia conceptului. Asta doar după ce însăşi noţiunea de spectacol suportă o redefinire care îi lărgeşte considerabil zona de semnificare. Nu doar pentru că ce se vede şi ce se aude aici e complex, ci pentru că e, în primul rînd, puternic, surprinzător şi eficient, ca un Blitzkrieg. Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ descompun şi recompun şlagărul ca pe o temă standard din jazz. Ca pe una dintre acele interpretări de graţie ale unei teme care se transformă în revelaţie muzicală. Ai auzit de multe ori pînă atunci înlănţuirile alea de sunete, dar n-ai crezut că pot suna aşa. Iar revelaţia nu vine doar din revalorificarea melodiei, ci din întîlnirea acesteia cu orchestraţia, cu aranjamentul muzical, care funcţionează ca o catapultă. Şi te trezeşti, dintr-odată, la altitudini la care se circulă rar, lăsînd în urmă orice teorie, bucurîndu-te doar de ce se vede de acolo.
Orchestraţia pe care se ridică textul lui Caragiale din acest spectacol se sprijină pe o citire regizorală la sînge. Doi mari actori, care înţeleg cu adevărat ceea ce spun, te plimbă prin zone de sens unde nici nu ştii la ce să te uiţi prima dată. S-a vorbit de mii de ori despre denunţarea felului nostru de a fi, despre sentinţa pe care ne-o semnează Caragiale, despre fatalitatea diagnosticului definitiv, venit de la cinicul doftor. Dar, de cele mai multe ori, toate astea sînt arătate cu degetul. Aici însă, actorii interpretează textul de la înălţimea unui tip de asumare atît de detaşată, încît gravitatea subtextului te loveşte ca suflul unei explozii. Una e să pui în scenă un text care vorbeşte, cu umor, despre lipsa de scăpare a personajelor condamnate să rămînă în lumea lor, definitiv bolnavă de neînţelegere, şi alta e să creezi un uluitor spectacol al neînţelegerii. În felul acesta, identificarea se mută în zone mult mai grave, mult mai profunde. Sentinţa prin care maladia populară a unui teatru generalizat îşi trăieşte suferinţa în vodevil e, cu adevărat, ceva care te cutremură.
Nu doar relevanţa actuală a textului te loveşte în plin, ci zona în care e direcţionată lovitura. Nu faptul că Leonida şi Efimiţa nu înţeleg ce e statul şi de ce politica naşte gravitate. Ideea statalităţii înseşi se cutremură sub lovitură, atunci cînd cei doi ridică neînţelegerea la cel mai sublim mod de satisfacţie a erorii. Certitudinea.
Dar orchestraţia acestui spectacol vine enorm şi din estetica lui vizuală. Spaţiul creat de Dragoş Buhagiar e cel puţin la înălţimea mizei la care lucrează regizorul şi actorii. Nu că ar fi vreo competiţie la mijloc. Nu e cazul de aşa ceva. Dar răspunsul spaţiului în care se manifestă viziunea regizorală a lui Silviu Purcărete – şi interpretarea acestor actori pentru care epitetele ar bruia imaginea reală – e unul atît de inspirat, încît devine un spectacol în sine. Nu unul care concurează spectacolul interpretării, ci care, situîndu-se la acelaşi nivel, face ca totul să devină, pur şi simplu, simfonic. Simţitul enorm şi văzul monstruos capătă aici un chip atît de concret, încît, paradoxal, ceea ce ai de priceput vine pe ocolite, şi tocmai de aceea se plasează unde trebuie, ca un ecou, nu ca un tacîm care ţi se trînteşte, cu zgomot, în faţă. Iar dedesubtul tuturor lucrurilor e sunetul spectacolului, muzica însăşi, ultima tuşă sclipitoare – superba contribuţie a compozitorului Vasile Şirli.
Pe la jumătatea spectacolului, textul e gata şi pare că… asta a fost. Nu vînd surpriza. Spun doar că aparenta redundanţă care urmează e un alt spectacol, în altă cheie. Nu e doar curaj la mijloc. Şi nu e o scremere speculativă a interpretării. E o modalitate extrem de ingenioasă de a supralicita şlagărul pentru că tocmai în asta constă condiţia lui. Fredonăm cu toţii refrenul, la nesfîrşit, iar vorbele lui fac parte, firesc, din ceea ce trăim şi din ceea ce sîntem.
La Sala Mică a Teatrului Naţional se joacă două spectacole excepţionale, pe texte de Ion Luca Caragiale. Două loturi, în regia lui Alexandru Dabija, şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea, în regia lui Silviu Purcărete. Sînt două lumi tulburătoare, extrem de diferite, care încă îşi aşteaptă un public.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
