Am străbătut Transilvania, vara trecută, în lung şi în lat. Îmi era dor, în ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, îndeosebi la Cluj, clipe minunate. E în natura regăţeanului, cred, nevoia de a trece, din cînd în cînd, munţii şi de a uita, fie şi pentru puţin timp, de miticismul moldo-vlah. Personal, nu cunosc – printre numeroşii mei amici moldoveni, munteni ori dobrogeni – vreunul care să nu aibă cuvinte elogioase pentru lumea transilvană. Cu toţii merg periodic acolo pentru a respira aerul apusean, ceva mai ozonat, şi pentru a regăsi vechea civilizaţie românească europeană – aşezată, cumpătată, serioasă. Un singur lucru, poate, dă bătăi regăţeanului aflat, temporar, în intervalul patriarhal al Ardealului: lentoarea (proverbială) cu care se desfăşoară aici evenimentele. Noi, „sud-esticii“, sîntem năvalnici, agitaţi şi, adesea, superficiali. Ca atare, încetineala transilvăneană ni se pare suspectă. Vorba lor alunecă domol, gestica se derulează studiat, pînă şi peisajele urbane sau rurale dau impresia, frecvent, a fi încremenite într-o unică ipostază. Pentru a nu ne simţi noi înşine – regăţenii bîntuiţi de grabă ontologică – anexaţi ritmurilor somnambulice ale Transilvaniei, facem bancuri pe seama lentorii ardelenilor. Ştiţi, cu siguranţă, şi dumneavoastră, o mulţime. Într-o glumă celebră, din această categorie, se spune că pînă şi cîinii transilvani latră, apatic, o singură dată: „No, ham!“. Aş putea să ofer zeci de exemple în care am simţit, în oraşele Ardealului, că mă mişc, în postură de pieton, mai repede decît autobuzele şi tramvaiele locale. Unul însă mă obsedează compulsiv şi, de aceea, îl voi nara mai jos pe scurt.

Intrăm, la un moment dat, într-un cochet supermarket Billa (situat, care va să zică, într-o clădire tradiţională, de burg medieval!) din centrul istoric al Sibiului. Cumpărăm doar trei sticle mici de apă minerală, fiind mai curînd mînaţi de curiozitatea înţelegerii cum un magazin alimentar prin definiţie mare funcţionează după rigorile unui spaţiu atît de mic. Ei bine, funcţionează. Cu produsele clasice, „desfăcute“ pe segmente restrictive, cu două linii de încasare, cu agent de securitate şi tot tacîmul. Aşteptăm, cam impacientaţi, la una dintre case. Lentoare pretutindeni, lentoare ca mod de viaţă, lentoare de-a dreptul structurală. Lumea foarte calmă totuşi. Senzaţie de filmare cu încetinitorul. Scanarea produselor celor doi clienţi (din trei) aflaţi în faţa noastră durează cît războiul de o sută de ani. În sfîrşit, îi vine rîndul bărbatului care ne precedă. Are numai două salamuri în mînă. Două beep-uri prelungi, şi vom fi izbăviţi. Ne aflăm la doar două beep-uri distanţă de Nirvana. Împing, prin urmare, şi eu, nerăbdător, sticlele mai aproape de plăcuţa cu notiţa Clientul următor. Fatalitate însă: totul se blochează subit! Cu voce tărăgănată, dar fermă, bărbatul îl întreabă pe casier: „No, da’ de ce le taxaţi pe amîndouă?“. Pauză – interminabilă, din punctul meu de vedere – de gîndire. Tînărul casier priveşte în sus cu un fel (indefinibil, pînă la urmă) de stupefacţie liniştită. Clientul interogativ continuă în aceeaşi notă cumva impersonală: „No, acolo zicea că se dau două la preţul unuia singur!“. Casierul ia unul dintre batoane şi îl cîntăreşte în mînă vreme de cîteva secunde. Ulterior, molcom, se adresează colegei de la casa alăturată, fluturînd salamul: „No, tu, Ila dragă, ăsta-i doi la unu?“. Se opreşte şi cealaltă bandă. Toată suflarea din îngusta Billa sibiană contemplă, cu mirare profundă, mezelicul buclucaş.

„Apăi, nu ştiu, Onoriu, trebă să-l întrebi pe Horaţiu.“ Rumoare panicată. Unde e Horaţiu? Onoriu se uită la agentul de pază – şi el parcă adînc nedumerit – şi îi spune: „No, Treboniule dragă, nu meri tu să-l aduci pe Horaţiu?“. „No, sigur“ răspunde bodyguard-ul plin de solicitudine şi se îndepărtează agale undeva spre fundal. Minutele trec. Ambele benzi sînt oprite, se aşteaptă, în tensiune colectivă, dezlegarea enigmei sălămeşti. Horaţiu (manager, probabil) şi Treboniu vin, finalmente, extrem de zîmbitori: „No, care e problema?“ intră importantul personaj în chestiune. Ăsta-i de doi la unu?“ se interesează Onoriu, ridicînd, a nu ştiu cîta oară, tubul de carne separată mecanic în aer. Horaţiu ezită. Studiază profesionist batonul şi, fără un cuvînt, îl ia, dispărînd, domol ca un nor de vară, înapoi în depozit. Nu mai trec chiar minute, dar eu, acasă, tot aş fi avut ocazia să beau o cafea în acel interval. Se întoarce Horaţiu victorios: „No, avem ofertă de trei la preţ de două“. Onoriu clatină din cap oarecum mustrător şi îi grăieşte clientului salamofil: „No, vedeţi, am taxat bine. Este cu trei la două, nu cu două la unul“. Bărbatul acceptă, concesiv, eroarea: „Apăi, n-oi fi văzut eu cum trebă“. Onoriu, aparent împăcat cu resemnarea clientului, adaugă: „No, se mai întîmplă. Acum ce facem? V-am taxat două. Vă mai dăm unul la ofertă sau vă fac alt bon şi achitaţi numa unu?“. „Te rog, Doamne“ strigam, implorator, în carcasa fumegîndă a forului meu interior, „fă să vrea şi al treilea salam şi să nu fie necesar un bon nou! Îţi promit să nu mă ating niciodată de salam din carne separată mecanic, în zi de post ori în zi de frupt! Ai milă, Doamne!“. Bărbatul s-a scărpinat îndelung pe occipital, după care a spus eliberator: „No, apăi, aduceţi-l şi pe al treilea. Şi ăl din urmă o fi ăl dintîi!“. („Mulţumesc, Ţie, Doamne! Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc!“) Treboniu a adus, uşurel-uşurel, şi batonul gratis.

Cînd nu mai aşteptam nimic de la viaţă, casierul m-a salutat amabil – „Bună ziua!“ –, sugerîndu-mi că mi-a venit rîndul. L-am privit cu ochi umezi, recunoscători, de parcă tocmai mi-ar fi aruncat o bucată de salam, pe care aş fi prins-o, între colţi, încă din timpul planării gravitaţionale. Am răspuns liniştit: „No, ham!“.  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.