Inegalitatea ucide capitalismul

În general, se consideră că acea criză din 2008-2009 a fost cauzată de împrumuturile bancare excesive şi că eşecul unei reveniri satisfăcătoare provine din refuzul băncilor de a acorda împrumuturi, fiind îndatorate faţă de bilanţurile lor contabile „distruse“.

O poveste tipică, mult susţinută de adepţii lui Friedrich von Hayek şi de Şcoala austriacă de economie, sună cam aşa: în perioada premergătoare crizei, băncile au dat cu împrumut mai mulţi bani decît ar fi fost pregătiţi cei cu depozite şi conturi de economii să le împrumute, mulţumită banilor exagerat de ieftini oferiţi de către băncile centrale, în special de Rezerva Federală a Statelor Unite (Fed). Băncile comerciale, prinzînd avînt odată cu banii de la băncile centrale, au dat ca avans credite pentru nenumărate proiecte de investiţii necorespunzătoare, iar explozia inovaţiilor financiare (cu precădere instrumentele derivate) a stimulat frenezia împrumuturilor.

Această piramidă inversată a datoriilor s-a dărîmat cînd Fed-ul a întrerupt distracţia cheltuielilor prin creşterea ratelor dobînzilor. (Fed-ul a ridicat nivelul dobînzii de referinţă a ratei fondurilor federale de la 1% în 2004 la 5,25% în 2006, menţinîndu-l acolo pînă în august 2007.) Drept rezultat, preţurile caselor s-au prăbuşit, lăsînd în urmă un întreg şir de bănci „zombie“ (ale căror datorii le depăşeau activele) şi ruinîndu-i pe cei care au luat împrumuturi.

Acum, problema pare a fi cea a reînceperii acordării de împrumuturi bancare. Băncile păgubite care nu vor să acorde împrumuturi trebuie să „redevină întregi“ într-un fel. Acesta a fost scopul marilor ajutoare financiare („bailouts“) din SUA şi Europa, urmate de cîeva rînduri de „uşurare cantitativă“, prin care băncile centrale au imprimat bani şi i-au pompat în sistemul bancar prin diverse canale neortodoxe. (Adepţii lui Hayek obiectează în legătură cu acest lucru, deoarece criza a fost cauzată de credite excesive – nu poate fi depăşită prin încă şi mai multe.)

În acelaşi timp, regimurile normative au fost înăsprite pretutindeni, pentru a preveni băncile să nu pună în pericol, din nou, sistemul financiar. Spre exemplu, în plus faţă de mandatul de stabilitate a preţurilor, Băncii Angliei i-a fost dată sarcina de a menţine „stabilitatea sistemului financiar“.

Această analiză, deşi aparent plauzibilă, depinde de convingerea că oferirea de credite este esenţială pentru sănătatea economică: prea mulţi bani o ruinează, în vreme ce prea puţini o distrug. Dar putem privi şi din altă perspectivă – şi anume că cererea pentru credite, mai degrabă decît oferta, reprezintă motorul economic decisiv. La urma urmei, băncile sînt obligate să dea împrumuturi pe baza unor garanţii suficiente, iar în perioada anterioară crizei, creşterea preţurilor la case a oferit aceste garanţii. Cu alte cuvinte, oferta creditelor a rezultat din cererea acestora.

Acest fapt pune întrebarea legată de originea crizei într-o lumină oarecum diferită. Nu atît creditorii prădători au fost de vină, cît debitorii imprudenţi sau amăgiţi. Astfel că apare întrebarea: De ce au vrut oamenii să împrumute atît de mult? De ce raportul dintre datorii şi venituri per familie a crescut pînă la un nivel fără precedent, în zilele premergătoare recesiunii?

Să cădem de acord că oamenii sînt lacomi şi că îşi doresc întotdeauna mai mult decît îşi pot permite. Atunci de ce s-a manifestat această „lăcomie“ atît de exagerat?

Pentru a răspunde, trebuie să ne uităm la ce se întîmpla cu distribuţia veniturilor. Lumea, în ansamblu, se îmbogăţea în ritm susţinut, dar împărţirea veniturilor în interiorul ţărilor devenea din ce în ce mai inegală. Veniturile medii stagnau sau chiar scădeau, în ultimii 30 de ani, în vreme ce PIB-ul per capita crescuse. Acest lucru însemnînd că cei bogaţi au luat caimacul unei porţiuni uriaşe din creşterea productivităţii.

Şi ce au făcut cei relativ săraci pentru „a ţine pasul cu vecinii“, în această lume a standardelor în creştere? Au făcut ce fac săracii dintotdeauna: s-au băgat în datorii. Pe vremuri, se îndatorau faţă de cămătar; acum sînt datori băncilor sau companiilor de carduri de credit. Şi pentru că sărăcia era doar relativă şi preţurile caselor creşteau rapid, creditorii erau bucuroşi să-i lase să se afunde din ce în ce mai adînc în datorii.

Bineînţeles, cîţiva s-au îngrijorat de prăbuşirea ratei de economisire per familie, dar puţini erau neliniştiţi peste măsură. În unul dintre ultimele sale articole, Milton Friedman a scris că în zilele noastre economisirea ia forma caselor.

Pentru mine, acest punct de vedere explică mult mai bine decît prezentarea obişnuită de ce, în ciuda banilor pompaţi de băncile centrale, băncile comerciale nu au reînceput acordarea de împrumuturi, iar revenirea economică aproape a încetat. Aşa cum creditorii nu forţau oamenii să împrumute înainte de criză, acum nu pot forţa familiile îndatorate să contracteze împrumuturi sau afacerile să ceară împrumuturi pentru a-şi extinde producţia, cînd pieţele sînt inactive sau în regres.

Pe scurt, revenirea economică nu poate fi lăsată pe seama Rezervei Federale a SUA, a Băncii Centrale Europene sau a Băncii Angliei. Aceasta necesită implicarea activă a decidenţilor politicii fiscale. Situaţia noastră actuală necesită nu un creditor în caz extrem, ci un cheltuitor în caz extrem, iar acesta nu poate fi decît un guvern.

Dacă guvernele, cu nivelul lor deja înalt de îndatorare, cred că nu mai pot împrumuta de la oameni, ar trebui să împrumute de la băncile centrale şi să cheltuie chiar ele banii în plus, folosindu-i pentru lucrări publice şi proiecte de infrastructură. Acesta e singurul mod prin care marile economii din Vest se vor repune în mişcare.

Dar, dincolo de acest lucru, nu putem continua cu un sistem care permite ca atît de mult din venitul naţional să se strîngă în atît de puţine mîini. Redistribuirea concertată a bogăţiei şi a veniturilor a fost adesea esenţială pentru supravieţuirea capitalismului pe termen lung. Sîntem pe cale să învăţăm din nou acea lecţie.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. 

Copyright: Project Syndicate, 2012 
www.project-syndicate.org 

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL