Telenovele berechet

O temă de investigaţie nu tocmai uşoară, dar cu siguranţă interesantă, e cea a influenţei serialelor de televiziune asupra obiceiurilor şi a limbii. Vechile diferenţieri între influenţele lingvistice prin contact direct sau indirect (tradiţional, pe cale livrescă) se complică mult în ziua de azi: ce formă de contact lingvistic cu spaniola reprezintă, de pildă, urmărirea a cîteva ore de seriale sud-americane pe zi?

Nu e tocmai clar nici efectul real al ascultării unui dialog într-o limbă străină, de către telespectatorul care citeşte, în acelaşi timp, subtitrarea. Desigur, se produce astfel o familiarizare cu pronunţia unei limbi, dar dacă aceasta este complet necunoscută, nu se poate vorbi şi de un progres didactic: altminteri, numărul mare de seriale coreene difuzate în ultimii ani de televiziunea română ar fi produs deja efecte vizibile în conversaţia curentă. Telenovelele sud-americane (beneficiind de înţelegerea parţială între limbile romanice) au pus în circulaţia colocvială cîteva cuvinte şi formule, îmbogăţind însă mai ales onomastica. În funcţie de distanţa reală sau psihologică dintre limba vorbită în filme şi limba maternă a telespectatorului (care poate să nu fie conştient de asemănări), în funcţie de gradul de familiarizare prealabilă cu limba străină, ca şi de alte date psiholingvistice, privitul la televizor poate fi sau nu de folos în învăţarea limbilor. Succesul nu e garantat: cineva care citeşte greu în propria limbă poate fi atît de concentrat să o facă încît să nu mai urmărească şi varianta rostită sau, dimpotrivă, poate încerca să înţeleagă mai curînd varianta orală, abandonînd efortul lecturii. Cu cîţiva ani în urmă, mai multe campanii şi petiţii online au încercat să ţină în frîu abia începuta acţiune de dublare a filmelor de desene animate pentru copii. Unul dintre argumentele împotriva dublării era mărturia personală a unor tineri asupra cărora urmărirea desenelor animate avusese un rol benefic, ajutîndu-i să înveţe mai uşor engleza. Metoda este posibilă, dar puţin probabilă în condiţiile unei concurenţe care oferă soluţii mai comode.

În acest context, mi s-ar părea foarte interesant de aflat care este raportarea românilor pasionaţi, din cîte se spune, de serialele turceşti, la limba vorbită în acestea – şi care ar putea fi rata lor de influenţă lingvistică: nu atît în îmbogăţirea românei prin împrumuturi noi, cît în „reactivarea“ unor forme de mult pătrunse în limbă, uneori intrate în desuetudine. E ştiut că unele turcisme sînt percepute ca atare chiar de vorbitorii fără multă educaţie lingvistică, sînt recognoscibile prin formă sau sens: matrapazlîc, bacşiş, peşcheş, hatîr, huzur, calabalîc, chiolhan etc. Despre altele nu se mai ştie că sînt de origine turcă, pentru că nu au nimic peiorativ, nici terminaţii specifice, ba chiar au intrat în fondul lexical principal.

Serialele turceşti actuale – dacă sînt istorice – au, desigur, rolul de a readuce în atenţie termeni istorici de civilizaţie orientală, care abundă şi în cronicile noastre şi pe care vorbitorii actuali îi deprind din manuale, literatură, film: sultan, serai, vizir, paşa, efendi, caftan etc. Cu un avantaj cultural: clişeelor istorice autohtone le prieşte să se confrunte cu alte clişee naţionale, pentru a-şi revela parţialitatea şi relativismul. Dialogul din filme ne mai ilustrează un proces, adesea neglijat chiar de lingvişti: în contactul direct, cînd se transmit elemente de limbă vorbită, interjecţiile, adverbele de modalizare, de intensificare sau atenuare şi conectorii sînt elementele preluate cu cea mai mare uşurinţă. Sentimentul de familiaritate creşte în faţa unor asemenea elemente, odată cu surpriza de a le redescoperi: îndemnul haydi apare în dialoguri la fiecare pas, temperat adesea de yavaş. Cel mai surprinzător e tamam (devenit în română, în forma taman, un mijloc de focalizare popular, cu valoarea „exact, tocmai, chiar“), extrem de răspîndit în dialoguri ca marcator conversaţional al acordului (dicţionarul englez-turcesc/turcesc-englez Redhouse 1998 îl echivalează, într-una dintre valorile sale, cu „OK“). În acelaşi context, se întăreşte ideea că şi interjecţia of ar fi putut fi preluată ca atare (chiar dacă dicţionarele noastre nici nu-şi pun problema unui împrumut, considerînd-o onomatopee spontană).

E aşadar posibil ca mania telenovelelor turceşti să reactiveze parţial unele împrumuturi rămase în limba populară şi folosite tot mai rar în ultimele decenii (ca taman, iavaş-iavaş)? Nu sînt prea convinsă: dar, dacă lucrurile ar sta aşa, ar fi o veste bună despre conştiinţa lingvistică, despre capacitatea vorbitorilor de a-şi analiza propriul limbaj şi de a fi atenţi la al altora.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).