La invitaţia fostei noastre colege de dileme, doamna Alice Georgescu, am participat la o şezătoare despre „ţara lui Caragiale“, organizată în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Ne-am obişnuit atît de mult cu această sintagmă, încît titlul mesei rotunde părea mai degrabă un truism despre care nu mai e nimic de adăugat. Transformaţi însă provocator afirmaţia în interogaţie şi veţi cădea totuşi pe gînduri: ţara lui Caragiale? Adică?

România refuza, ultragiată, să fie „ţara lui Caragiale“, pe vremea lui Caragiale. Obsesia era aceeaşi ca şi în timpurile noastre: satira dramaturgului „aduce atingere imaginii naţionale“, adică onoarei de familist a fiecărui bun român. Caragiale a devenit „contemporanul nostru“ de-abia mai tîrziu, afirmaţia fiind făcută, de regulă, cu parapon vindicativ: sîntem un neam de Mitici – a zis-o şi marele Caragiale! Bietul Mitică...

Pe de altă parte, miti(ci)zarea contemporaneităţii româneşti ţine de un proces firesc al memoriei sociale: „contemporaneitatea“ unui autor paradigmatic nu se preia ca atare din trecut în prezent, ci se construieşte dinspre prezent spre trecut, ca şi „tradiţiile“. „Ţara lui Caragiale“ este astfel şi ea o construcţie a imaginarului recent, dincolo şi în ciuda autorului Caragiale. Iar această viziune este una selectivă, eludînd, tot precum tradiţiile, ceea ce nu convine imaginii dorite – în acest caz una autopersiflant negativă. Este eludat astfel din imaginea publică Caragiale ruralistul, cel din 1907 din primăvară pînă’n toamnă, precum şi cel din Năpasta sau O făclie de Paşte. Este omis – sau reinterpretat – Caragiale omul, refugiat (nepatriotic...) la Berlin. Iar Mitică este citit în cheia unui miticism contemporan şi dezabuzat, care îl reduce la un fel de bulevardier fără bulevarde şi care l-ar fi făcut să rîdă (sau să plîngă...) pe bietul scriitor. „Ţara lui Caragiale“ devine astfel „ţara lui conu’ Iancu“, pamfletist genial la Gambrinus. Şi cam atît... „Pe Mitică l-a ucis miticismul!“– se plîngea, pe bună dreptate, Dan C. Mihăilescu, în urmă cu trei ani, în paginile acestei reviste. Cu mult timp în urmă, Monica Lovinescu deplîngea acelaşi lucru, doar că în alţi termeni: pe Caragiale îl omoară caragialismul.

Caragiale a fost însă un excelent „sociolog“, în sensul de cunoscător analitic al realităţilor sociale contemporane lui, iar „metoda“ sa de „observaţie participativă“ poate fi predată şi astăzi la un curs de metodologia ştiinţelor sociale. Un cunoscător al societăţii româneşti în ansamblul său deci, şi nu doar al mahalalelor bucureştene. Pe de altă parte, chiar reducînd orizontul caragialian la cel bucureştean, eroul său urban, Mitică, nu este mahalagiul peiorativ şi nici moftangiul, ci „bucureşteanul par excellence“. Mitică are savoarea unui şpriţ uşor de vară, are geniul unui Păcală ajuns la oraş. Perenitatea lui, dacă şi atît cîtă există, vine din această moştenire şi prelungire a unui geniu popular difuz şi nu constituie cîtuşi de puţin o pervertire sau decădere a „sufletului“ etern al neamului românesc.

De asemenea, Mitică nu este singur şi nu are o singură înfăţişare. Dramaticul nea Anghelache este umbra sa perenă, angoasa ascunsă în spatele zîmbetului veşnic al lui Mitică. Enigmatică, sinuciderea sa este opera mîinii invizibile a unui stat străin şi fantomatic, Anghelache fiind, din acest punct de vedere, locuitorul cu mînecuţe şi în papuci al unui castel kafkian.

Prin aceasta, Caragiale nu intră însă în spaţiul metafizic al absurdului. Nimic nu-i este mai străin. Filozof sui generis, el configurează o categorie existenţială aparte, cu iz de specific naţional (sau regional...), ce ar putea fi etichetată ca derizoriu. Un derizoriu existenţial, al condiţiei derizorii a vieţii înseşi, la fel de depărtată de „deşertăciunea“ creştină ca şi de „absurdul“ raţionalist. Un derizoriu al lipsei unui sens ultim şi consistent al vieţii, trăită însă mai degrabă cu înţelepciune ludică decît depresiv sau nihilist. Un derizoriu care nu are astfel nimic de-a face cu derîderea, care este o atitudine faţă de realitatea umană, şi nu condiţia însăşi a acesteia – iar Caragiale nu „se rîde“ niciodată de oameni! Într-o lume al cărei temei este derizoriul, Mitică este astfel actorul vital care se ridică prin joc deasupra acestuia. Ceea ce nu înseamnă că, în jurul său, vizionarul Caragiale nu recunoaşte o sumedenie de Mitici rataţi, ipocriţi, veleitari, frustraţi ş.a.m.d.

Din această perspectivă şi în consens cu cele menţionate mai sus, trădarea lui Caragiale vine, probabil, din confuzia cu iz de perversiune dintre derizoriu şi derîdere: noi luăm în derîdere ceea ce Caragiale prezintă ca derizoriu – şi, mai mult, ca atitudine stenică în faţa condiţiei derizorii a existenţei! Caragialismul este astfel în noi, nu în Caragiale...

În noi, dar nu în toţi şi nu totdeauna. Ca ilustrare conjuncturală, filmul recent al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni şi melci, construit, aparent, ca un şpriţ subţire de vară, este o operă caragialiană care nu cade nici o secundă în caragialism. Eroul său principal, care încearcă să organizeze o campanie de donat spermă pentru a răscumpăra o uzină pe cale de privatizare şi în prag de concedieri, este un Mitică proletar suculent, care se transformă într-un nea Anghelache de un dramatism înduioşător cînd află de la autorităţi că sperma proletară este doar bon pour l’Orient – şi deci nevandabilă. Rîzi cu poftă, dar te cuprinde şi o tristeţe iremediabilă în faţa condiţiei derizorii a omului post-socialist, pe care scenariul nu-l ia nici o clipă în derîdere.

Caragiale va rămîne pentru totdeauna „contemporanul nostru“, nu ştiu însă dacă noi ne vom învrednici să fim contemporanii lui... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.