Ţara bufonilor trişti

Sîntem în plină campanie electorală, iar televiziunile noastre îşi împart ecranele în două şi în trei pentru a ne arăta nişte mutre paralele care discută aprins despre lucruri care lor li se par importante. Iar noi, vrînd-nevrînd, sîntem bombardaţi cu scandaluri, scene de mahala şi nenumărate năzbîtii electorale. Un serial inepuizabil. Fenomenul n-a început însă de azi, de ieri şi n-ar strica puţină relativizare prin amintirea unor personaje care au populat scena publică în anii de după Revoluţie.

Vi-l mai aduceţi aminte, de exemplu, pe Iosipescu Zambra, cel care, deşi nu părea major, ajunsese să facă parte din coloratul CPUN? Cred că a fost primul om din România pe care l-am auzit definindu-se singur drept „politician“. Se pretindea reprezentantul partidului Naţional Progresist, apoi s-a autoînnobilat cu titlul de „conte“, iar în zilele noastre continuă să transmită mesaje de Anul Nou către popor. Figură de neuitat era şi Nica Leon, cel care povestea că a reuşit cu o petardă să dea peste cap mitingul convocat de Ceauşescu, pe 21 decembrie, în Piaţa Palatului. Şi el membru al CPUN-ului iniţial, a înfiinţat Partidul Liber Democrat cu care nu a obţinut voturi, ci doar un sediu pe Bulevardul Elisabeta pe care l-a ocupat mulţi ani abuziv. Prin 2008 încă mai avea energia să se înjure cu Ion Iliescu. Un alt adversar permanent al lui Nica Leon, cu care se înjura şi se ameninţa de cîte ori avea ocazia, era fiorosul colonel Iordan Rădulescu, şeful unei asociaţii de revoluţionari. Nici Dumitru Dincă nu e de uitat. Acum vreun an era membru PDL, de unde şi-a dat demisia. O altă figură era Gheorghe Zainea, şeful organizaţiei Jilava 21-22 decembrie ’89, cel care, pentru a atrage atenţia asupra unei importante cauze (nu mai ştiu care), se băgase într-un sicriu în faţa uşii apartamentului său de bloc, îşi aprinsese o lumînare şi chemase televiziunea.

De altă anvergură politică, dar din aceeaşi galerie tulbure a personajelor publice din perioada revoluţiei era Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte al Consiliului FSN. Pe 12 ianuarie 1990, urcat pe un TAB în mijlocul unei manifestaţii de protest, a încercat să folosească supărarea mulţimii pentru a prelua puterea de la Ion Iliescu. Acesta l-a contracarat însă imediat, dînd oamenilor impresia că Mazilu e un om obosit şi cam... derutat.

Revenind însă la CPUN, acel parlament care a durat patru luni, o adevărată poezie parcă închinată lui Caragiale, să amintim că îi mai conţinea pe de-alde Liviu Petrina, Nicolae Cerveni, Cazimir Ionescu, Dan Iosif, Romeo Raicu sau Nicu Stăncescu – fostul disident care susţinea că, înainte de Revoluţie, organizase o mişcare complotistă, anticomunistă, cu mii de membri în „toate judeţele ţării“. Avea discursuri logice şi rezonabile... pînă la un punct.

Cu statut de observator în CPUN (şi intrat apoi în parlamentul ales în mai 1990) a fost şi Partidul Liber Schimbist, pe care Ştefan Cazimir l-a înfiinţat, inspirat chiar de discursul lui Caţavencu. Umorul şi ironia s-au transformat apoi în oportunism adevărat.

Vicepreşedintele CPUN era Ioan Mânzatu, cel pieptănat în ciuda legilor gravitaţiei, care inventase apa vie. A fondat Partidul Republican, despre care a declarat la un moment dat că ar putea susţine monarhia. Candidat la alegerile prezidenţiale din 1992, a obţinut vreo 360 de mii de voturi. Astăzi descoperim că se află pe locul 101 în clasamentul celor mai bogaţi oameni din România.

Candidat la preşedinţie în anii ’90 a fost şi „fenomenul“ Mudava, care susţinea că a tratat cu puterile lui milioane de oameni şi că poate vindeca pe oricine de orice. Apărea la televizor şi ruga poporul român să-şi depărteze mîinile şi picioarele ca să-l poată „pătrunde“ cu energia lui. Serios contracandidat îi era diaconul ortodox Nuţu Anghelina, care îşi cîştigase o oarecare popularitate cu o cantină pentru săraci pe care o organizase pe lîngă Facultatea de Teologie din Bucureşti şi a cărui biografie a devenit subiect de roman. Un alt personaj, Lucian Cornescu-Ring, încerca să pară un politician de încredere după ce rupsese o mică parte din şi aşa micul PSD al lui Sergiu Cunescu şi-i adăugase Tradiţional în coadă. Am aflat apoi că a fost căsătorit cu avocata Graziela Bârlă, ea însăşi candidată la alegerile prezidenţiale din anul 2000. Pe la jumătatea anilor ’90, pe scena publică activa şi Florin Mihai Nahorniac, cu al său imn al lui Ştefan cel Mare, candidat în 1996 la Primăria Capitalei. În urmă cu un an a fost amendat de CNCD pentru că a cerut lichidarea lui László Tökés în publicaţia sa numită – evident – Ştefan Cel Mare.

În sfîrşit, mai aproape de zilele noastre au continuat să-şi expună candidaturile şi ideile politice personaje precum Raj Tunaru (arestat ulterior prin America), Irinel Columbeanu, Silviu Prigoană şi tot aşa.

Nu e cazul să-l omitem însă pe unul dintre corifeii acestui soi de politică, Ion I. Brătianu, fondatorul Uniunii Liberale Brătianu (partid parlamentar în anii ’90). Zis şi „Brătianu Cartof“, după ce într-o campanie electorală a arătat la televizor nişte cartofi imenşi, care pasămite ar fi crescut în întreaga Românie dacă partidul său ar fi cîştigat alegerile, omul era incredibil. Jurnaliştii rîdeau de el şi el rîdea cu ei, la unison. Astăzi e pensionar şi consideră că politica a devenit „un hîrdău de spurcăciune“ în care el nu mai are ce căuta.

Într-adevăr, parcă astăzi toţi politicienii se pretează la metodele caracteristice altădată numai bufonilor de pe scena politică. Circul a devenit total.