Recenta întîlnire dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta a fost doar un eveniment normal, devenit epocal în contextul politic încărcat de la noi.

Printre altele, premierul Victor Ponta i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu un mandat de reprezentare a României la Consiliul European din 22-23 noiembrie, unde va fi discutată perspectiva bugetară a Uniunii Europene pentru 2014-2020.

După evenimentele din vară, demersul şefului Guvernului părea o cauză dinainte pierdută sau, poate, un gest de imagine. În mod curios, preşedintele nu a zis „nu“, dar a amînat o decizie pînă după vizita la Bruxelles a premierului, programată pentru 13 noiembrie, acolo unde Victor Ponta s-a întîlnit cu şefii guvernelor din grupul Prietenilor Coeziunii.

Să recunoaştem că, în împrejurările politice de la noi, acesta reprezintă chiar un fapt remarcabil. Mai ales dacă este să comparăm situaţia de faţă cu jocul de-a „cine se suie primul în avionul de Bruxelles“, la care am asistat stupefiaţi în finalul lunii iunie şi care a contribuit în bună măsură la escaladarea conflictului politic încheiat cu referendumul din 29 iulie.

Şi totuşi, se cuvine să spunem că, demn de remarcat în plan intern, progresul înregistrat la întîlnirea dintre cei doi este unul infim faţă de amploarea problemei. Reprezentarea intereselor europene ale României nu este doar o onoare, o ocazie frumoasă de a lua cina cu cei mai puternici lideri de pe continent, în atmosfera relaxată a capitalei belgiene.

Nu este nici o temă care să fie confiscată de un lider politic, eventual în ideea de a acoperi lipsa de vizibilitate globală cu poza de familie a partenerilor europeni. După cum nu este nici un însemn al puterii obţinute în decursul crîncenelor bătălii politice interne. Reprezentarea României ţine pur şi simplu de pragmatism. În Consiliul European se reunesc interesele naţionale, şi nimic mai mult. Compromisul se obţine după negocieri intense, în care fiecare cedează, desigur, cîte ceva, dar cît mai puţin posibil. Este o artă îndelung exersată de membrii vechi ai Uniunii şi pe care noi de-abia o deprindem. Contează, fireşte, şi cine ne reprezintă, dar rezultatul concret al negocierilor contează mai mult.

Dar ce reprezintă, de fapt, interesul nostru? Nevoia de a transmite mesaje politice în ţară, fiindcă, rostite de la Bruxelles, par mai credibile? Interesul unui lider de a se pune bine cu familia politică din care face parte, pentru ca liderii acesteia să-l ajute la greu, iar preţul plătit pentru asta să fie acela de a zice ca ei, indiferent de dosar? Nici vorbă.

Interesul nostru înseamnă armonizarea unor interese mai numeroase, adesea divergente, din societatea românească, şi care pot fi atinse prin negocieri cu partenerii europeni – pentru fonduri europene ori pentru reglementări care să ne fie convenabile sau măcar să ne încurce cît mai puţin.

Şi vorbim aici despre interesele din sectorul privat, ale consumatorilor, ale producătorilor şi ale sectorului financiar, ale familiilor, ale angajaţilor şi patronilor ş.a.m.d. Există, desigur, interese politice, la stînga şi la dreapta, care se regăsesc în Parlament. Există interese specifice ale Guvernului, uneori diferite de cele ale majorităţii guvernamentale şi, bineînţeles, există o viziune a preşedintelui, ca reprezentant al tuturor românilor.

Despre armonizarea acestor interese, în funcţie de dosarele specifice de pe masa Uniunii Europene, trebuie să se discute cu mult timp înainte de fiecare Consiliu – în societate, în Parlament, între Guvern, preşedinţie şi instituţiile statului. Este acel dialog continuu, fără de care o societate democratică îşi pierde suflul şi se transformă într-un arhipelag de interese individuale. Aici stăm cît se poate de prost, iar liderii politici ne-au arătat că nu pot să fie liantul necesar – dacă şi-au propus asta vreodată. Preşedintele Traian Băsescu a avut dreptate cînd a atras atenţia că România are o mare problemă în privinţa reprezentării intereselor sale în Uniunea Europeană. Dacă problema s-ar rezolva numai prin cîteva măsuri administrative, prin cîteva voturi bine orientate în Parlament împotriva unor incompatibili şi printr-o simplă remaniere guvernamentală ar fi simplu.

Nu zic că aceste lucruri nu trebuie puse în practică. Trebuie. Premierul Ponta chiar nu are vreun motiv să se agaţe de patru miniştri declaraţi incompatibili de ANI. Ar fi doar un orgoliu prostesc şi nimic mai mult, iar pierderile ar fi mai mari decît orice cîştig politic pe termen scurt.

Doar că aceasta ar fi numai o părticică din efortul naţional de adecvare a societăţii noastre la Europa. Avem nevoie de o reformă constituţională şi administrativă, de orientarea politicilor publice spre folosirea integrală a beneficiilor ce decurg din politica de coeziune – şi care vor rămîne la dispoziţia noastră în mod generos, cu toate tăierile bugetare preconizate pentru exerciţiul 2014-2020.

Puţine lucruri se mai pot face în cursul următoarei luni. Lumea politică este un război hutu-tutsi, în care „ai noştri“ sînt buni, iar ceilalţi, neapărat, răi. Iar aici, preşedintele Băsescu nu este deloc victimă, ci mai curînd contributor. Şi nu unul dintre cei mai modeşti!

Doar viitorul executiv are şansa de a reface relaţia României cu Europa şi lumea. Într-un parteneriat cu preşedintele şi nu într-un joc al orgoliilor, pe care nu ni-l putem permite pe terenul european. Va fi şansa viitorului guvern de a supravieţui, dar şi a preşedintelui Băsescu de a-şi „salva“ un mandat cu multe umbre.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.