Fraţi europeni, brînza e pe bani!
Săptămîna trecută, Camera Comunelor îl punea pe premierul David Cameron într-o postură eufemistic spus delicată faţă de Uniunea Europeană, dar şi faţă de partenerii de coaliţie, liberalii euroentuziaşti. O rezoluţie propusă de grupul eurosceptic din partidul conservator şi votată în chip cam oportunist de laburiştii din opoziţie îi pretinde premierului britanic să voteze în Consiliul European pentru o reducere masivă, în termeni reali, a Bugetului european pentru 2014-2020. Oportunism laburist pentru că, sub guvernarea lor, Marea Britanie şi-a dublat contribuţia la bugetul comunitar – logica de opoziţie a dictat însă altfel de această dată.
Rezoluţia nu este obligatorie pentru premier, dar cariera sa politică ar putea fi grav afectată dacă ar cuteza să vină cu mîna goală de la Consiliul din 22-23 noiembrie.
După cum se ştie, Uniunea este împărţită acum în două mari grupuri de interese, cînd vine vorba despre viitorul buget, negociat la sînge în aceste zile la Bruxelles şi în marile capitale europene. De o parte se află statele net contributoare, cele bogate, care vor să dea bani mai puţini la viitorul buget (grupul „Friends of better spending“). Dincolo se afle statele beneficiare – autointitulate Prietenii Coeziunii („Friends of cohesion) – care vor menţinerea propunerii de buget a Comisiei – 1033 de miliarde de euro. Statele membre cotizează, la bugetul Uniunii, cu puţin peste 1% din PIB. Deci, fiecare dă după cît produce. După care, unii primesc mai puţin decît dau, iar altora le revine mai mult. Astfel, cei mai săraci – state sau regiuni – sînt ajutaţi să se apropie măcar de nivelul celor bogaţi. Este principiul solidarităţii, care stă – sau ar trebui să stea – la baza Uniunii. Credeţi că nu funcţionează? Ba da, funcţionează!
Cu toată perioada de criză – sau tocmai ajutată de reculul eurozonei –, România a reuşit să recupereze puţin din diferenţa faţă de media europeană, în termeni de PIB/locuitor: 3 procente, în perioada 2010-2011. Alte state membre au progresat mai mult, ceea ce ne duce evident la întrebarea: unde am fi fost acum cu o rată a absorbţiei nu excelentă, dar măcar decentă?
Explicaţiile acestei „nivelări“ pot fi multe, dar în nici un caz acesta nu poate fi un argument împotriva politicii de coeziune. Dimpotrivă!
În plus, statele net contributoare nu ies în nici un caz în pierdere de pe urma redistribuirii de resurse. Un raport publicat la începutul anului de Ministerul polonez al Dezvoltării arăta că, pentru fiecare euro investit în politica de coeziune, Germania – un mare contributor la bugetul comun – realizează venituri de 1 euro şi 25 de cenţi, din exporturi în ţări precum Polonia, Slovacia sau Ungaria. Mai putem adăuga aici beneficiile pieţei unice, cîştigarea de pieţe sigure de export, afluxul de forţă de muncă înalt calificată şi migraţia creierelor dinspre Europa săracă spre cea bogată. Vom constata că extinderea – şi odată cu ea politica de coeziune – nu a fost deloc o afacere rea pentru vechea Europă. Şi atunci, de ce se luptă acum marile state donatoare să salveze cîteva zecimi de procent din PIB, din moment ce nu au de pierdut de pe urma contribuţiei lor europene? Din demagogie politică internă.
Criza a lovit puternic zona euro şi în general Europa de Vest. Lasă că nici la noi, prin Est, n-a curs lapte şi miere. Diferenţa este pe aici, sîntem obişnuiţi cu necazurile, după anii grei de tranziţie. Valabil pentru toţi foştii vecini de baracă din lagărul comunist.
Pentru cetăţeanul din Vest, contribuţia la bugetul Uniunii apare deodată intolerabilă, scandaloasă. Aha, acolo se duc banii noştri, la birocraţia de la Bruxelles şi în buzunarele mafiilor din Est! Ajută la formarea acestei imagini şi liderii partidelor extremiste, dar şi tabloidele. Unul, din Marea Britanie, afirma recent că nu mai puţin de 30 de milioane de români şi bulgari vor invada insula, exact la 1 ianuarie 2014, cînd se va liberaliza piaţa muncii! Cu alte cuvinte, noi cu toţii, cu căţel şi purcel, ne vom lăsa baltă căminele şi vom lua primul avion sau feribot spre Britania, chiar în noaptea Revelionului, ca să fim siguri că punem primii piciorul pe tărîmul făgăduinţei.
Chiar şi politicianului occidental cu ştaif îi este mai uşor să se plieze pe această legendă urbană decît să le explice cetăţenilor, cu calm, realitatea. Aşa că, în plină fierbere a „renaţionalizării“ unor atribuţii cedate către Bruxelles (oricum, foarte puţine în cazul Marii Britanii), Parlamentul de la Londra îi cere premierului să taie din contribuţia, şi aşa redusă, la bugetul comun – aşa-numitul rabat britanic s-a ridicat la 3,5 miliarde de euro numai în 2011.
Suedia plusează şi ea. După ce preşedinţia cipriotă a propus o soluţie de compromis, prin tăierea a 50 de miliarde din cele peste 1033 propuse de Comisie, nordicii au cerut o reducere de patru ori mai mare. O altă mare contributoare la buget, Franţa, este, la rîndul ei, de acord cu reducerea bugetului. Dar în nici un caz de la Politica Agricolă, domeniu în care Franţa este beneficiar net! Un egoism franţuzesc, dar care, să recunoaştem, nu ne vine nici nouă chiar rău, din moment ce absorbim 50% la dezvoltare rurală şi numai 10% la coeziune.
Întrebarea este cum se vor putea împăca toate aceste interese egoiste, pînă la sfîrşitul anului, cînd se doreşte găsirea unui compromis pentru exerciţiul bugetar 2014-2020. Poate o cheie va fi găsită la summit-ul din 22-23 noiembrie. Asta, dacă acest Consiliu chiar se va ţine, date fiind divergenţele aparent ireconciliabile dintre membri. Prilej pentru noi jocuri de artificii în politicile interne.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.
