Don’t Klose the Door, Please!

Miroslav Josef Klose s-a născut în iunie 1978, la Opole, în Polonia. Tatăl său, etnic german, a fost fotbalist profesionist, a plecat din Polonia chiar în anul în care s-a născut fiul său, iar mama lui Miroslav a fost componentă a echipei naţionale de handbal a Poloniei. În 1985, fiul şi-a urmat tatăl în Germania. Cînd a ajuns acolo ştia doar două cuvinte nemţeşti. Acum are cetăţenie germană, e un fotbalist de notorietate mondială şi una dintre vedetele echipei naţionale de fotbal a Germaniei. A jucat la Kaiserslautern, Werder Bremen, Bayern München, iar de anul acesta, din iunie, a semnat un contract cu Lazio, în Italia. Pe 26 septembrie, într-un meci cu Napoli, Klose a înscris un gol, după ce a atins mingea cu mîna. Arbitrul nu a observat treaba asta şi a declarat golul valabil. Jucătorii de la Napoli au protestat. Klose a intervenit, l-a informat pe arbitru că atinsese mingea cu mîna şi i-a cerut să anuleze golul. Lucru care s-a şi întîmplat. La finalul meciului, Lazio a pierdut cu 3-0. La puţină vreme după acest eveniment cu totul remarcabil, jucătorul german a primit un premiu pentru fair play. Întrebat de ce s-a dus la arbitru şi a recunoscut că înscrisese un gol neregulamentar, Klose a răspuns că aşa i s-a părut normal, în primul rînd pentru că „la meciurile de fotbal se uită tineri şi copii“.

Ştiu că, în felul în care merg lucrurile pe aici, povestea asta pare cusută cu aţă albă – sau, mă rog, ca să continuăm cu limbajul din fotbal – pusă, discret, cu mîna. Se vor găsi destui care să desfiinţeze valoarea exemplară a gestului făcut de fotbalistul german. În bună măsură, spectacolul sportiv, în general, e mult prea contaminat cu afaceri de mare anvergură şi cu politică, pentru a mai putea oferi veridicitate poveştilor exemplare, pildelor de moralitate sau credinţei în demnitate. Cu toate astea, spaţiul de manevră destinat civilizaţiei şi bunului-simţ încă mai există. Cu siguranţă, dimensiunea lui nu mai e cea de odinioară, dar nici dispariţia sa nu poate fi postulată cu surlele şi trîmbiţele resemnaţilor şi ale fataliştilor. Demnitatea, educaţia, romantismul încrederii în nobleţea competiţiei, respectul pentru adversar şi fascinaţia pentru spectacolul sportiv sînt într-o evidentă retragere, rapidă şi dezordonată. Dar asta nu înseamnă că cinicii de serviciu şi fataliştii de terasă îşi pot bea berile liniştiţi, decretînd atotştiutor domnia definitivă a imposturii, a oportunismului şi a deşertăciunii cifrei de afaceri. Evidenţa dă cîştig de cauză, deseori, cioclilor care chibiţează la catafalcul demnităţii, dar nu uită, din cînd în cînd, să mai aducă în scenă şi cîte o pîlpîire a speranţei că nu toată lumea e croită după aceleaşi modele strîmbe.

La fel de bine, ştiu că, la noi, exemplul lui Miroslav Klose poate fi foarte uşor folosit, atît de către entuziaştii gesturilor măreţe cu orice chip ale civilizaţiei europene, cît şi de către cei care văd o tristeţe insurmontabilă în fiecare scîncet de copil de la o secţie de nou-născuţi. Unii pot folosi această poveste adevărată pentru a înşirui din nou prăpastiile abisale care ne separă de lumea civilizată. Cu greu se poate ocoli un asemenea prilej de a reaminti că nu vom reuşi niciodată să sărim pîrleazul mojiciei funciare, al periferiei condamnate să se uite de departe la defilarea marilor culturi. Pentru cei dezvrăjiţi de „acasă“ şi fascinaţi de „oriunde altundeva“, gestul lui Klose este ca ciocanul judecătorului care anunţă sentinţa – lumea se împarte în popoare cu vocaţie istorică şi populaţii. Iar noi trebuie să ne luăm gîndul de la prima categorie. Totul culminînd cu zicerea ultimă, care închide orice dezbatere şi care pune graniţa definitivă între urbanitatea mirosind a săpun, şi sămănătorismul duhnind a closet din fundul curţii – „N-ai ce să faci, dom’le. Neamţul… tot neamţ.“

Alţii vor spune că Occidentul – găunos şi pervertit de sedentarismul postcolonial, de plictiseala propriei bunăstări – îşi fabrică, din ce în ce în ce mai slab, povestioare care să-i întreţină procesul de autoiluzionare că încă se mai poate respira pe acolo. În ordinea gîndirii de acest fel, spectacolul politizat şi jocul tensional al bugetelor obscene au nevoie, din cînd în cînd, de cîte o snoavă de-asta care încearcă, jalnic, să mai plivească lanul năpădit de buruieni ale aparenţei. „Ei“ nu sînt cu nimic mai buni decît „noi“. Au hăcuit lumea asta, în căutare de resurse şi de pieţe, au dat-o de gard cu colonialismul, iar acum se dau umani, cînd, de fapt, sînt doar disperaţi de invazia periferiei hămesite. Şi să ne mai lase cu Fair play, please! şi cu copilaşi de toate culorile care intră pe teren de mînă cu jucătorii, ca, sanchi, să vedem noi că negrii sînt egali cu albii. Nu ne poate păcăli o soluţie spectaculară atît de ieftină, în aşa fel încît să acceptăm cu seninătate că un negru, sau unul cu faţă de chinez sau de arab, se pot numi „olandez“, „suedez“, „elveţian“, „neamţ“ sau „francez“.

Destinul poveştii lui Klose, la noi, se poate opri şi într-un al treilea zid. Cel al unor intelectuali care plasează, definitiv, spectacolul sportiv în zona divertismentului ieftin, al circului pentru mase. Iar fotbalul e, în această cheie de gîndire, treapta cea mai de jos, îndeletnicirea egală cu mahalaua, maneaua, lanţul de aur cît parîma de vapor, şi maşina tunată ca Răpirea din serai. Zid după zid, în prezenţa celor mai bune intenţii, se ridică în calea şansei unei poveşti exemplare. Nici nu mai contează zona din care vine. În funcţie de convingerile nestrămutate pe care le nutrim, primim povestea în tranşeele, adăposturile şi cazematele fiecăruia dintre noi, trăgînd fără somaţie. Don’t klose the door, please!

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.