Nivel înalt
Cum ar fi dacă sportul la nivel înalt ar deveni (sau redeveni) de amatori?
Nu ştiu, pentru că e imposibil. E ca şi cum te-ai întreba cum ar fi dacă am mai comunica prin focuri pe culmi sau am socoti cu abacul. Nu se mai poate, cum nu mai putem fi omul din Neanderthal (deşi unii se străduiesc din greu). Dar nu cred că miza e asta, dacă înţeleg bine întrebarea. Pe vremea lor, amatorii trişau mai dihai ca profesioniştii.
Utopia ar fi alta: cum ar fi ca victoria să nu mai reprezinte unicul mobil al performanţei? Cum ar fi să fie recompensat şi gestul, nu doar finalitatea? Drumul, nu doar finişul? De multe ori, atmosfera din anumite sporturi nu diferă prea mult de cea a gang-urilor de cartier, care preţuiesc şmecheria, imoralitatea şi supremaţia animalică. Asta nu ţine de amatori sau non-amatori, ci de oameni şi neoameni. Miza ar fi, de fapt, ca sportul să redevină sport, nu un business gen Wall Street în care a trişa e perfect acceptabil dacă nu eşti prins. Iar dacă eşti prins, tam-tamul fals moralizant acoperă salvarea pe uşa din dos a vinovaţilor. Sportul a deviat de la plusvaloarea umană la plusvaloarea contabilă. O vreme cele două au coabitat. Astăzi, a păcăli arbitrul ca să obţii un penalty nu mai e doar un fapt de joc tolerat, ci şi o cauză care merită apărată, justificată, aplaudată. În acest caz, ne ratăm ţinta de interes. Cumpărăm sport şi primim un mort.
