Care strategie comună?
Eu vreau să salvez planeta. Nu mai doresc să-i aud pe oamenii de ştiinţă britanici sau de aiurea avertizîndu-mă că ursuleţul polar se îneacă lîngă o banchiză în continuă topire pentru că eu, nevrednicul, am o maşină, aprind becurile seara în casă, mă uit la televizor, deschid laptopul şi vara dau drumul la aerul condiţionat. În plus, am frigider şi maşină de spălat, astfel încît culpa e grozavă. De aceea, urmăresc cu sufletul la gură tot ce se întîmplă în materie de politici energetice comune. Comune, adică ale Uniunii Europene.
Cînd am început să urmăresc subiectul, tocmai se discutau documentele Consiliului de primăvară de la Berlin, din 2007. În mare, era vorba despre obţinerea unei independenţe sporite faţă de gazul rusesc, în paralel cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% şi despre o proporţie de cel puţin 20% din energie produsă curat, uscat, fără poluare. Cum s-ar zice, din surse regenerabile, prietenoase cu natura. Totul trebuia să se realizeze pînă în 2020. Una dintre marile negocieri dinainte de emiterea documentului final s-a purtat (cum altfel?) între cei doi piloni pe care se sprijină UE: Franţa şi Germania. Hexagonul îşi dorea clasificarea energiei nucleare drept „curată“ deoarece nu emite gaze cu efect de seră. Vecinii de peste Rin aveau interese mari în a introduce la categoria „prietenoase“ doar regenerabilele clasice: centralele hidro, solare şi eoliene. Motivele sînt relativ simple. Franţa obţine peste 80% din energie pe cale nucleară. Nemţii au un plan pe mulţi ani de subvenţionare a energiei eoliene, au o industrie extrem de dezvoltată în materie şi reprezintă forţa numărul 1 în lume în privinţa producţiei de vîrtelniţe captatoare de energie. Pe vremea aceea, biocombustibilii (adică uleiurile de soia, rapiţă şi etanolul din porumb) erau, de asemenea, la mare modă. Cam aşa stăteau lucrurile acum cinci ani şi părea că UE are o strategie energetică la comun.
Primii care au ignorat numitul document au fost, evident, ruşii. Nu oricare ruşi, ci, mai precis, aceia de la Gazprom. Renumita firmă a trecut la tratative bilaterale cu statele membre, bucată cu bucată, şi a obţinut contracte pe termen lung. Într-o ordine oarecare, îmi amintesc Germania, Ungaria, Italia, Bulgaria, Austria, Cehia. Evident, proiectul de gazoduct european (concurent celui al Gazpromului) stă încă în sertare şi mai are mult pînă la o primă cazma izbită festiv în solul vreunei ţări caspice.
Apoi, la rînd, a picat din schema „prietenii naturii“ ideea biocombustibililor. Ar fi trebuit să fie şi subvenţionate culturile cu pricina. Numai că, deh, a crescut enorm cererea de cereale pe plan mondial, preţurile la mîncare au luat-o razna iar fermierii au revenit la culturile clasice. În plus, nu era dezirabil să cultivi în Europa soiuri de rapiţă, soia sau porumb obţinute prin biotehnologii (mîrşavele organisme modificate genetic).
Accidentul de la Fukushima a aruncat (din nou) la categoria „dăunători“ centralele nucleare, aşa că, din toate cele enumerate a fi încurajate în strategie, am mai rămas doar cu apa, vîntul şi soarele. Necazul hidrocentralelor este că se construiesc destul de greu şi că distrug ecosisteme pe suprafeţe foarte mari. Pe undeva prin Statele Unite, în urma unor acţiuni ecologiste bine documentate, s-a şi trecut la demolarea unor baraje. Centralele eoliene, pe de altă parte, se construiesc acolo unde bate vîntul. Ceea ce înseamnă că, în majoritatea cazurilor, ele se află departe de oraşe, adică de consumatori. Apare o mare problemă legată de costul transportului energiei obţinute. De aceea, curentul este foarte scump. În plus, efectul numitelor vîrtelniţe asupra albinuţelor polenizatoare este devastator. Prin urmare, greu mai creşte ceva printr-un parc eolian. Ar mai rămîne panourile solare. Mda, numai că ele ar ocupa teren altminteri bun pentru produs mîncare şi ne-am întoarce la problema de la capitolul biocombustibili.
Sincer, nu-mi dau seama ce a mai rămas cu adevărat comun şi ecologic în strategia energetică a Uniunii. De fapt: care strategie?
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: wikimedia commons
