Cu „naşul“

Nu ştiu cum se face că, mai mereu, „naşul“ avea mîini mari şi aspre, de muncitor, în care dispăreau instantaneu bancnotele pe care le lua discret de la călători. Mulţi dintre noi îşi amintesc încă foarte bine tipicele formule de întîmpinare: „De unde v-aţi urcat?; Unde mergeţi?; Cît ai pus acolo?; Cîte persoane sînteţi?“. Toate acestea însemnau că acceptă fără probleme şi vrea cel mult să se asigure că mita nu e mai mică decît se cuvine. Iar de obicei se cuvenea să fie o treime din preţul biletului. Dacă se temea de vreun posibil supracontrol, „naşul“ se făcea că nu vede banii, avertizînd scurt: „înainte de Bucureşti“ sau „mai vorbim şi v-aţi urcat de la Ploieşti, nu m-aţi văzut“. Dacă totul era în regulă, după Chitila revenea şi-şi încasa rapid „cotizaţiile“.

Cînd însă, cîte unul întreba „N-aţi avut timp să luaţi bilet?“ însemna, de cele mai multe ori, că voia să mărească tariful (la fel era şi cînd îţi atrăgea atenţia că trenul e rapid, deci mai scump). La alţii era pura nevoie de a face morală, un mod de a-şi arăta autoritatea şi de a se distanţa, măcar verbal, de ideea de mită, pe care, pînă la urmă, tot o luau. În unele cazuri, pasagerii îi dădeau „naşului“ cu o mînă bilete vechi pentru a le taxa cu zgomotul specific, ca să nu dea de bănuit, în vreme ce, cu mîna cealaltă îi strecurau banii. Ba, unii conductori aveau ei înşişi asupra lor bilete mai vechi, pe care le taxau cu zgomot în dreptul blatiştilor, apoi încasau banii. Aşa decurgeau lucrurile pe rutele pline de studenţii şi excursioniştii care mergeau la munte sau la mare.

Într-o perioadă, la unele trenuri de pe ruta Bucureşti-Predeal, în fiecare duminică, „se rezerva“ un vagon pentru blatişti. Cineva strîngea banii de la toată lumea şi-i livra apoi „naşului“. Era un procedeu comod. Am prins chiar şi momentul în care apăruse un fel de organizator al activităţii. Un tip voinic cu barbă neagră, poreclit Păduche. Dacă aveai bilet, nici nu te lăsa să urci în vagonul respectiv. Te chestiona şi dacă ştii bancuri. Ideea era că nu meritai să stai în vagonul blatiştilor dacă nu puteai contribui la veselia generală cu ceva bancuri. Însuşi Păduche părea un rezervor nesecat în această privinţă. Cînd apărea „naşul“, Păduche îl întîmpina cu tupeu: „Ce faci, naşule-pungaşule!“. „Naşul“ zîmbea strîmb, dar ieşea imediat în intervalul dintre vagoane să „discute“ cu „şeful de sindicat“. Trecea apoi prin vagon, mulţumit ca după o masă îmbelşugată şi număra călătorii din ochi. Uneori mai întreba pe cîte unul, cu voce joasă: „Sînteţi cu domnu’ Păduche?“.

Unii încercau să facă ceea ce se chema „blat negru“, adică să-l fenteze pe controlor cu totul. Era posibil în special în vagoanele cu etaj, cînd „naşul“ era făcut „roată“. Adică, atunci cînd controla la parter, cel care voia să scape aştepta la etaj iar cînd controlorul urca la etaj, omul fără bilet cobora prin celălalt capăt al vagonului, la parter. După un timp, au aflat şi „naşii“ procedeul şi, pentru a nu mai fi păcăliţi, controlau cîte doi odată în acelaşi vagon, unul sus şi altul jos.

Mai complicat era la drumurile lungi la sau de la Cluj ori Baia Mare, cînd controlorii se schimbau (de obicei parcă la Braşov). Te înţelegeai cu primul, apoi apărea un al doilea. Dacă primul era cumsecade, îţi spunea că îţi ia banii doar pînă la Braşov, urmînd să te înţelegi apoi şi cu al doilea. Dacă era lacom însă, îţi lua ca pentru tot drumul şi te trezeai că de la jumătate trebuia să mai „cotizezi“ o tură.

Problemele cele mai mari erau cînd apărea supracontrolul. Atunci, ori tarifele creşteau, ori se lăsa cu amendă. Cînd la supracontrol participa şi miliţia TF (transporturi feroviare), amenda era sigură.

Dincolo de asta, pe unele trasee mai găseai şi cîte un „nebun“ care te dădea jos din tren dacă nu aveai bilet. Pe ruta Tîrgovişte-Ploieşti era un asemenea individ care îşi făcuse un adevărat ritual din a-i da jos pe cei fără bilet, în satul Săcueni. Localnicii ştiau deja povestea şi făceau glume pe seama tuturor celor care veneau de la gară întrebînd încotro e şoseaua.

O situaţie specială era la cursele de navetişti de pe diverse rute scurte, de tipul Bucureşti-Olteniţa sau Bucureşti-Giurgiu, în care aproape nimeni nu cumpăra bilet. Unii spuneau că au abonament, dar de multe ori acesta era expirat („naşul“ nici nu le mai cerea). După Revoluţie, pe asemenea rute s-au organizat acţiuni cu mari desfăşurări de forţe. Trenurile erau oprite în cîmp şi înconjurate de jandarmi. Toată lumea era controlată. În unele cazuri s-a descoperit că într-un tren întreg nu exista nici măcar un singur călător cu bilet. Am asistat la situaţii în care oameni întrebaţi de jandarmi de ce n-au bilet se umpleau de mirare. Chiar nu înţelegeau ce li se cere, doar ei îi dăduseră bani „naşului“, adică autorităţii, aşa cum văzuseră că făcea toată lumea. Nu ştiau cum arată un bilet şi nici habar n-aveau unde e casa de bilete din gară.

Nu ştiam în ce măsură se mai practică acest sport în zilele noastre. Din recentele ştiri despre acţiunile procuraturii şi arestarea unor „naşi“ am aflat (fără surprindere) că sistemul continuă. Se dovedeşte cel puţin la fel de trainic ca şinele de tren (acestea mai sînt uneori furate). De altfel, o Românie fără „naşi“ e greu de imaginat.