Oameni care îmbătrînesc urît
Care se sting, fierbînd în propria neînţelegere. Sau, poate, mai degrabă, fierbînd în jocurile perverse ale refuzului propriei înţelegeri. Oricare dintre drumurile acestei fierberi duce în acelaşi loc. În inima uneia dintre cele mai mari tristeţi.
În urmă cu vreo 10-15 ani, am cunoscut un tip fascinant. E un om pe care îl îndrăgeşti din prima, şi pe care îl povesteşti, cu entuziasm, altora. Îl văd foarte rar, dar orice întîlnire cu el e un eveniment. E un mare iubitor de jazz, fără să confunde teritoriul pasiunii sale cu o tarla moştenită de la părinţi. E un mare cititor, fără fiţe şi fără dări în stambă, lipsit de senzaţia că nu mai e nimic nou sub soare şi că totul s-a spus. Uitasem un amănunt. Cred că se apropie, binişor, de optzeci de ani. Se ţine uluitor de bine. Mafalda să fii, şi nu-i dai mai mult de şaizeci. Se miră şi acum, descoperă, acceptă să asculte sau să citească tot soiul de ciudăţenii pe care i le propui. Şi nu face asta ca să fie cool, să iasă bine în poza omului care nu-şi arată vîrsta. Nu-i pasă de asta. O face pentru că aşa e el. Îl însoţesc tot soiul de legende urbane, păstrate printre prietenii săi vechi. Cei care mai sînt pe aici. Una dintre poveştile aflate în circulaţie, verificabilă din mai multe surse, se referă la meşteşugul deznodării măiastre a întortochelilor sufletului feminin. Omul e foarte diferit şi aici. Nu e bătrînelul care salivează tîmp după domnişoare. Nici Don Juan-ul trecut care se ascunde sub pudră şi vopsea. E un bărbat care se ţine extrem de bine şi care, cu o discreţie absolută, trezeşte pasiuni şi la ora asta. E un om care şi-a făcut un program din a trăi bine, adică… normal. Aşa cum înţelege el normalitatea. Extrem de simplu. Şi din a examina tot timpul ideea de calitate, ideea de valoare, ideea de firesc. Dar tot ceea ce e legat de el se petrece în teritoriul discreţiei absolute şi al unei naturaleţi foarte greu de definit. Nu e deloc uşor să creionezi un portret de felul ăsta, într-o lume în care toate trăsăturile se îngroaşă din start.
Într-o seară, după o găteală bună, în preajma unui vin de soi, spre finalul întîlnirii, l-am întrebat: „Cum ai reuşit, domnule? Cum ai ţinut de chestiile ne-negociabile pe care ţi le-ai stabilit la un moment dat? Şi, mai ales, cum ai depăşit timpul fără nici o asprime, fără frustrări, fără răutate, fără resentiment?“. Mi-a răspuns la fel de simplu şi de direct, ca şi cînd am fi vorbit despre fotbal: „Mă pregătesc pentru lucrurile astea cam de pe la treizeci şi cinci de ani. Am ştiut de atunci cum trebuie să îmbătrînesc. E o pregătire care cere preocupare, absolut în fiecare zi. Nu doar măsura în lucruri e cheia aici. Poţi să-ţi permiţi, uneori, şi lipsa de măsură. Dar cu măsură…“ Rîdea. Şi îmi povestea chestii mici, fireşti, adică nimic dintr-o reţetă secretă. Încerc să fie cît se poate de limpede – omul n-are nici o aură de guru. E total lipsit de aşa ceva. Însă era foarte serios, atunci cînd vorbea despre pregătirea pentru a îmbătrîni. Încerca să nuanţeze, de fiecare dată, şi să exprime cît mai clar faptul că pregătirea asta nu e o obsesie, o teamă, ci un program asumat conştient.
Mă gîndesc la el, ori de cîte ori văd oameni care duc cu înverşunare lupta cu ei înşişi. Oameni care refuză conştient să se vadă. Iar atunci cînd o fac, mută direcţia conflictului spre alţii. Ştiu că orice soi de iluminare – prin tehnici complicate, prin deprinderea vechilor înţelepciuni sau, dimpotrivă, prin natura uluitoare a simplităţii – nu e deloc un lucru uşor. Omenirea nu se luptă de alaltăieri cu povestea asta. Dar nu e nevoie să plonjezi în teorii abisale, să deschizi subiecte mari, grele, despre sensul vieţii, raportare la sine şi la ceilalţi, pentru a constata tristeţea îmbătrînirii urîte. Nu intru în discuţia culturală a acestui subiect. La fel de bine cum îi scot din calcul, evident, pe cei care nu au avut, pur şi simplu, nici o şansă a privirii spre sine. Mă refer la cei care se află des în preajma acestui privilegiu. Şi tocmai pentru că trăiesc în proximitatea acestei posibilităţi, sfîrşesc prin a se răzbuna pe lume. Deseori, cu o evidentă cruzime, dar şi cu nepăsare. De la terorizarea puştimii, pînă la condamnarea definitivă a generaţiilor următoare, de la judecarea oamenilor în general, cu pretenţia nezdruncinatelor certitudini, pînă la sentinţele definitiv-culturale, răzbunarea pe lume e simptomul de vîrf al îmbătrînirii urîte. Iar apogeul acestor zvîrcoliri e crearea batalioanelor de oameni tineri – dispuşi să se umilească, pentru „a ajunge cineva“. Să slujească fără crîcnire, într-o atmosferă semipenitenciară, tocmai pentru a îmbătrîni, la rîndul lor, urît.
Exemplele precise, mai mult sau mai puţin ilustre, n-ar folosi la nimic în cazul de faţă. Ele ar deschide, aşa cum e normal, nesfîrşite dispute şi deplasări ale discuţiei spre cele mai stufoase argumentaţii. Dar nu acesta e scopul rîndurilor de faţă. În mod paradoxal, sub un titlu care vorbeşte despre oameni care îmbătrînesc urît, se ascunde o plecăciune adîncă, pentru oamenii care îşi fac un scop în viaţă din a îmbătrîni frumos. O plecăciune spre cei care nu se gîndesc la înfrîngerea lumii, ci la dialogul cu ei înşişi. Ei nu sînt doar oamenii care îmbătrînesc frumos, ci marii cîştigători ai unui joc, aparent lipsit de miză.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
