Vîrful şi ghearele caracatiţei

Cele mai evidente clişee sînt fostele metafore, acum banalizate, dar capabile să reînvie, la nevoie, cînd scoaterea din contextul la fel de banal le reconcretizează. Retrezirea la viaţă (prin refacerea imaginii iniţiale) se petrece, adesea, în contexte comice, cu efect definitiv de ridiculizare. Unul dintre clişeele folosite cu nonşalanţă în discursul public românesc e metafora caracatiţei; un loc comun internaţional, desigur, pe care îl evoca George Orwell în celebrul său articol din 1946, „Politics and the English Language“, pentru a ilustra fenomenul „ciocnirii“ metaforelor fosilizate: Caracatiţa fascistă şi-a cîntat cîntecul de lebădă. Orwell observa că autorul unui asemenea enunţ nu are reprezentarea mentală a celor spuse – şi asta pur şi simplu pentru că nu gîndeşte. Clişeele fiind semnul clar al preluării şi al reproducerii automate, fără ezitări, îndoieli şi interogaţii, a fragmentelor de discurs gata făcut.

Nu e greu (mai ales cu ajutorul motorului Google) să găsim ilustrări contemporane ale clişeului caracatiţei. La fixarea sa în discursul public românesc au contribuit, desigur, serialul La Piovra, obsesia conspiraţiei universale şi un acut sentiment de frustrare. Trebuie totuşi să recunoaştem o anume bonomie în imaginea caracatiţei: o vietate destul de simpatică, în comparaţie cu rechinii, lupii sau viperele; oricum, faţă de enorma cantitate de injurii transmise permanent, discursul despre caracatiţă este unul elegant şi eufemistic.

Se întîmplă mai rar ca vietatea să fie corporalizată şi chiar uşor feminizată – „Trupul şi braţele caracatiţei din vămi“ (ziare.com); de obicei, animalul s-a transformat într-o structură rigidă, mecanică, înzestrată cu vîrf (dar şi cu creier): „cu cît ne apropiem de vîrful caracatiţei... de creierul caracatiţei...“ (Antena 3, 4.03.2011). Imaginea vîrfului caracatiţei nu e un simplu accident, cum am fi tentaţi să credem; formula se repetă destul de des în presă: „autorităţile nu reuşesc să ajungă la vîrful caracatiţei“ (m.ziuanews.ro); „Vîrful caracatiţei se afla chiar în biroul lui Blatter“ (sport365.ro); „vîrful caracatiţei era undeva la guvern în Bucureşti“ (pescuitul.ro); „aceasta este doar vîrful caracatiţei“ (comentariu, gandul.info); etc. Ultimul exemplu are la bază, probabil, o confuzie între caracatiţă şi aisberg.

Există viziuni diferite asupra numărului de braţe sau tentacule: acestea pot varia, de la o extremă parcimonie la un exces hiperbolic greu de vizualizat: „Cele patru braţe ale «caracatiţei», adică acţionarii firmei“ (badeadan.blogspot.com) – „Avem cu toţii azi imaginea năucitoare a unei caracatiţe uriaşe, cu mii de tentacule otrăvitoare, care a cuprins statul român“ (comentariu, sorinaplacinta.ro).

În discursurile din Camera Deputaţilor, descoperim că există caracatiţa longitudinală, cu două capete – „întregul lanţ de nereguli de tip caracatiţă are la un cap Primăria Aradului, iar la celălalt A.D.S. Bucureşti“ (cdep.ro, 24.05.2004) –, sau caracatiţa cu lăstari – „Germenii dezvoltării capitalului sunt aproape invizibili. S-au dezvoltat bine lăstarii corupţiei, ai caracatiţei puterii, care secătuiesc definitiv ţara“ (cdep.ro, 4.10. 2011). Cetăţenii participă la discursul despre caracatiţă comentînd pe bloguri, dar şi trimiţînd apeluri către parlament: „În felul acesta ve-ţi pune doar o mică piedică la caracatiţa corupţiei“ (petiţie înregistrată în 20.03.2012).

Caracatiţa trebuie demascată – „mai precis demascarea caracatiţei trebuie începută de la Izvoare, pînă la vărsare, de jos şi pînă sus“ (catalinnechifor.blogspot.com), în speranţa că se va prăbuşi: „apoi va cădea toată caracatiţa“ (portalulrevolutiei.ro).

În fine, există o îmbinare de clişee metaforice atît de evident ridicolă, încît e de bănuit că multe din folosirile sale sînt chiar ironice: ghearele caracatiţei. Nu se simte însă întotdeauna un zîmbet complice; sau cititorul nu e pregătit să-l perceapă, cînd tocmai s-a lansat un apel cetăţenesc pentru abţinerea de la vot – „Mulţi nu îşi dau seama că nu au avut niciodată la dispoziţie o alternativă autentică, care să-i scoată din ghearele caracatiţei“ –, iar presa sportivă jubilează, din motive proprii: „băieţii sunt acum foarte nervoşi că fotbalul nostru se modernizează şi e pe cale să scape din ghearele caracatiţei“ (prosport.ro). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).