Avantajele partizanatului
Avantajul numărul unu, atunci cînd ai optat definitiv pentru o tabără sau alta, este că poţi lua o lungă pauză de gîndire. Nu mai trebuie să judeci, să iei notă de realitate, să faci evaluări calme ale „situaţiunii“. Ştii din capul locului cine sînt duşmanii, vinovaţii, băieţii răi. Ştii cine şi cum a greşit, ştii cine nu greşeşte niciodată, ştii cine trebuie urît (necondiţionat) şi cine trebuie iubit (necondiţionat). Ştii ce-ar trebui să facă guvernul, opoziţia, electoratul. Ştii că ştii şi că ceilalţi, cei care te contrazic, nu ştiu. Cu asemenea premise, orice prestaţie publică e gata făcută. Devii executantul aproape mecanic al unui program prestabilit. Nu ţi se cere, în fond, decît capacitatea de a nu te plictisi niciodată să ai dreptate. Trebuie să fii sigur de tine, tenace ca picătura chinezească, campion euforic al tuturor certitudinilor.
Ca deţinător al adevărului absolut, ai, oricînd, la îndemînă, criteriul după care poţi amenda derapajele tuturor. Chiar şi ale celor din propria tabără, dacă au mici (şi vinovate) accese de „obiectivitate“. Dacă, de pildă, un liberal sau mai mulţi sînt stînjeniţi de vecinătatea cu Gigi Becali, nu există nici un dubiu: respectivii sunt criptobăsişti, trădători, antinaţionali. Dacă ministrul de Externe amînă să semneze o decizie strîmbă a unui „coleg“ de administraţie culturală, insul s-a demascat: e agent infiltrat al Cotrocenilor. Dacă prim-ministrul, după tot soiul de (înnăscute) jocuri de picioare, declară, totuşi, că indiferent de divergenţe, relaţiile instituţionale cu preşedinţia trebuie să funcţioneze cît de cît normal, avem toate motivele să fim suspicioşi: dl prim-ministru se gudură, vrea o nouă nominalizare, e „împăciuitorist“. Dacă un vechi politician şi fost preşedinte se îndoieşte de expertiza şi experienţa şefului liberal, îl trecem la „băbăciuni“ şi ne întrebăm de ce s-a dat cu Băsescu. Cine se aventurează dincolo de convenţia cîtorva tabuuri capătă trăsături demonice. De fapt, există doar două opţiuni legitime pînă la capăt: Dan Voiculescu şi Crin Antonescu. Dacă şi acesta din urmă are mici spasme de indisciplină, rămîne în picioare doar cel dintîi. Dan Voiculescu nu beneficiază, pur şi simplu, de imunităţi infinite. E infailibil, inamovibil, un soi de Papă al tuturor cruciadelor. Nu-l concurează – cu cîteva nivele mai jos – decît Dan Diaconescu. Şi el îşi poate permite, nepedepsit, toate drăcoveniile: scandalul Oltchim, campanie electorală înainte de începutul legal al campaniei electorale, mită electorală la vedere etc.
Din cauza unei neînduplecate împărţiri pe tabere, scena publică se umple de mistere. Secretara unui ambasador e pusă în fruntea unui Institut Cultural din străinătate. Vechea directoare, în apărarea căreia sare Adam Michnik, flancat de o sumedenie de intelectuali polonezi, e evacuată fără explicaţii. Lui Michnik i se răspunde că n-are decît să creadă ce vrea. „Alţii“ cred altfel. Directoarea Institutului Cultural de la Paris e şi ea înlocuită, în preziua unui mare salon de carte, la care România urmează să fie prezentă ca „invitat special“. Se cer justificări, se oferă argumente privind arbitrarul deciziei. Nici un răspuns. Cînd H.-R. Patapievici conducea ICR erau pline ziarele de mărimea arogantă a salariului său. Să înţelegem că noului preşedinte i s-a redus salariul? Sau că deschiderea (suprarealistă) a unor filiale ale ICR în ţară (cînd e vorba de o instituţie creată pentru exterior!) face parte dintr-un program de „economii“ bugetare? Şi astea nu sînt decît cîteva exemple, marginale, de „eficienţă“.
Fapt e că partizanatul rentează. Dacă te manifeşti guraliv şi fidel capeţi agreabile beneficii. Viaţa e scurtă. E păcat să nu bei o gură de zeamă de fotoliu, înainte de a te retrage (sau de a fi retras). Nici un preţ nu e prea mare cînd e vorba, mă-nţelegi, de „noi şi-ai noştri“. Marea reformă care se anunţă constă, de fapt, în înlocuirea lui „ia de la Băsescu!“ cu „ia de la Voiculescu!“. În rest, se dau mari lupte cu securitatea în studiourile de la Antena 3 (!), se organizează şezători în care corupţia de stînga-dreapta înfierează corupţia de dreapta-stînga şi se încurajează lupta de gherilă împotriva Statelor Unite şi a Uniunii Europene. Sîntem, carevasăzică, un popor mîndru! Ne dăm de ceasul morţii să fim invitaţi la o petrecere boierească, după care, odată aşezaţi la masă, vomităm demn în supă. Apoi, ne întoarcem la vatra noastră strămoşească şi ne batem, furioşi, cu Băsescu. Care, apropo (poate unii n-au aflat încă), nu mai candidează şi nu va mai candida la nici o funcţie. Dacă însă n-ai altă ţintă, nu se face să nu tragi în aia pe care o ai. Chiar dacă e pe cale să dispară dincolo de orizont.
