Deplasare Erasmus

Doamna între două vîrste intră, timid, în biroul prodecanilor. „Bună ziua“, spuse, „am şi eu o problemă legată de cazare.“ Unul dintre cei doi bărbaţi prezenţi o invită să se aşeze în dreptul biroului său. „Vă ascult!“ „Ştiţi“, începu doamna, „fata mea e studentă, în anul al III-lea, la dumneavoastră, la Litere, şi, în toamna aceasta, nu a primit cazare.“ „Nu a avut punctajul necesar?“ „Nu ştiu exact. Noi nu am venit niciodată la ea de cînd e studentă... Ştiţi, veniturile sînt mici. Anul ăsta am insistat totuşi să-mi dea adresa de la cămin, ca să vin şi eu pe la ea. Nu a mai trecut de zece luni pe acasă. A ajuns bursieră Erasmus şi se află în Franţa. Mi-a comunicat că mai lipseşte două luni, dar să nu vin la ea, că, oricum, nu i s-a aprobat cazarea, dar se va descurca ea cu gazdele. Ei, cum să nu vin? Cum să se descurce cu gazdele? M-am speriat foarte tare şi de aceea am intrat în audienţă la dumneavoastră. Nu se poate să nu aibă punctaj. Fata a fost mereu foarte studioasă. E bursieră...“ „Înţeleg“, o întrerupse prodecanul. „Numele, vă rog!“ „Poftim?“ întrebă femeia. „Numele fiicei dumneavoastră...“ „Ah, da: Alina. Alina Bucluc.“ Bărbatul zîmbi vag, dar nu de sonoritatea numelui, ci la amintirea unui banc englezesc, pe care i-l „interpretase“ deunăzi, zglobiu, decanul. (Se întîlneşte James Bond cu omologul lui sovietic şi se prezintă în stilu-i caracteristic: „Hello, I’m Bond. James Bond.“ Rusul replică imediat: „Hielău, I’m Ghei. Ser. Ghei.“)

Începu să tasteze grăbit la computer, după care privi în ecran cu maximă concentrare. Într-un tîrziu, zise nedumerit: „Doamnă, noi nu am respins cererea fetei dumneavoastră, întrucît nu era nimic de respins. Domnişoara Bucluc nu apare deloc în calculator, ceea ce implică faptul că ea nici măcar nu a solicitat cazare pentru anul al III-lea“. „Nu se poate!“ exclamă îngrijorata mamă cu ochii măriţi de uimire. „Ferească, bunul Dumnezeu! Cum să nu solicite cămin? Taică-său e pensionar pe caz de boală, iar eu lucrez cu salariul minim pe economie. Nu avem posibilitatea să o ţinem la gazdă nici dacă ne-ar tortura cineva... Dar n-ar face Alina aşa ceva, domn’ profesor! V-am explicat, este un copil serios, bursier Erasmus. Sigur s-a strecurat undeva o greşeală. O confuzie, o neatenţie, o omisiune, ceva. Vă rog mult de tot: nu aţi mai putea verifica o dată!? Mă iertaţi pentru îndrăzneală!“ Prodecanul clătină inefabil din cap şi îşi pironi din nou pupilele în ecran, silabisind: „Bu-can, Bu-cat, Bu-cel, Bu-ce-nov, Bu-ces-cu, Bu-cet, Bu-ceţ şi, iată, sărim la Bu-coi, Bu-cov, Bu-luc, Bu-tan, Bu-zat etc. Nici un Bucluc. Îmi pare rău, nu a cerut cazare, nu există nici un dubiu. Rezultatele cazării (opţiuni, punctaje) au fost încărcate întocmai în computer şi afişate pe site. Vă spun cu toată convingerea: domnişoara Alina Bucluc este un nume absent din tabel! Studenta nu a completat hîrtiuţele necesare!“

Doamna îşi duse, îngrozită, mîna la frunte, gest care îl sperie pe prodecan. Noroc de prezenţa colegului său în încăpere, sosit astăzi, în mod surprinzător, mai devreme ca de obicei la birou. Cu cîteva zile în urmă, o mamă disperată că fetiţa ei („boboc“) nu prinsese loc în camerele modernizate, începu să strige la el, de pe acelaşi scaun unde stătea acum şi doamna Bucluc: „Nu pot să-mi las fiica aşa, pe drumuri. Eu plec la muncă, în Italia, şi ea va rămîne a nimănui. E copilul Facultăţii, e copilul dumneavoastră, vă rog să nu o lăsaţi de izbelişte!“. După cîteva secunde însă, din raţiuni inexplicabile, femeia deveni de-a dreptul isterică, schimbînd nuanţa discursului. Copilul dumneavoastră se transformă subit în copilul tău. „E copilul tău, e copilul tău!“ răcnea nebuna, adunînd secretarele şi administratorii de prin birouri. Cum va reacţiona Cristina cînd va auzi că lui i se atribuie, pe la Universitate, diferite paternităţi? Scutură, zgribulit, din umeri. Auzi, dementa: „E copilul tău!“ „E copilul meu!“ spuse doamna din faţa sa, iar el tresări violent din coşmarul în care se adîncise, străbătut fiind de un fior de gheaţă, din creştet pînă în tălpi. „Nu ar avea de ce să-mi scrie că a cerut cazare şi, de fapt, să nu fi cerut. Imposibil! E studioasă, este Erasmus...“ „Stimată doamnă, credeţi că eu delirez aici?“ replică prodecanul tăios, dar mai mult cu gîndul la figura întunecată a Cristinei. Sîntem o instituţie prestigioasă. Observînd paloarea femeii, reveni totuşi, adăugînd: „Uitaţi, ca să fim şi mai precişi, mă duc la secretara-şefă şi îi voi solicita situaţia şcolară a fiicei dumneavoastră. În felul acesta, eliminăm orice suspiciune de greşeală, vom avea realitatea incontestabilă sub ochi.“

Bărbatul ieşi din birou cu o mină obosită. Doamna – palidă – rămase nemişcată pe scaun. Tăcerea stingheritoare era întreruptă, în răstimpuri, doar de tastările aparent nesigure ale celuilalt prodecan. După minute bune, responsabilul de cazările studenţilor reveni, bulversat, în încăpere, ţinînd o foaie printată în mînă. „Doamnă, nu ştiu cum să vă spun, dar fata dumneavoastră, Alina Bucluc, s-a retras definitiv din Facultatea noastră în urmă cu un an. De atunci, ea, pur şi simplu, nu mai este studentă la Litere. Aşadar, nici nu ar fi avut calitatea să ceară cămin.“ Femeia îl privea siderată, cu un zîmbet uşor nătîng în colţul gurii. Nu zicea nimic. Prodecanul se simţi de aceea obligat să continue: „Vă daţi seama că nu putea să fie bursieră Erasmus! Situaţia sa şcolară era dezastruoasă. Nu promovase nici un examen din anul întîi şi, dacă nu s-ar fi retras, ar fi fost exmatriculată oricum.“ Doamna coborîse mîna la inimă, fără a renunţa însă la surîsul straniu, vestitor de criză apoplectică. „Mai mult“, plusă prodecanul cu glas tremurător, „am găsit-o greu în baza de date, pentru că nu o mai chema numai Bucluc. Alina Bucluc. Se pare că se căsătorise de ceva vreme şi figura în cataloage ca Alina Bucluc Abdul Ghafur...“ Femeia sucombă brusc, prăbuşindu-se, inertă ca un balot, la picioarele scaunului. Ambii prodecani se repeziră la ea, terifiaţi. O ridicară, o aşezară la loc, o stropiră cu apă minerală Poiana Negri, şi o strigară pe nume, masîndu-i totodată mîinile: „Doamna Bucluc! Doamna Bucluc!“. Treptat, nefericita mamă întredeschise ochii şi întrebă stins: „Nu vă supăraţi, sînteţi profesori la limbi străine?“. Prodecanul buclucaş răspune onest: „Da, eu sînt de la Germană!“. „Atunci, spuneţi-mi şi mie, vă rog: Abdul Ghafur ăsta e nume de arab?“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.