Războiul europeano-european

Premiul Nobel pentru pace acordat Uniunii Europene a stîrnit controverse. Am parcurs o bună parte a comentariilor din presa europeană pe această temă şi m-am pierdut cu totul în peisaj tocmai din cauza „diversităţii opiniilor“. Nu spun că diversitatea nu e bună sau că aş fi vrut o bucurie unanimă şi solemnă de-a lungul şi de-a latul continentului. Dar ce şi cum se spune despre acest premiu arată mai degrabă impasul Uniunii decît contribuţia sa la pace şi armonie.

Cel mai simpatic mi s-a părut titlul din Libération: „Uniunea Europeană ratează Premiul Nobel pentru economie“: cu un pic de maliţie, spune că, de fapt, alta e problema UE în acest moment. Süddeutsche Zeitung se miră: „Uniunea Europeană a luat Premiul Nobel pentru pace? Această adunătură de state aflate mai mult sau mai puţin în faliment şi în ceaţă, al căror proiect major, uniunea monetară, este în pragul exploziei? Este un exces din partea Comitetului norvegian, care trebuie să ţină cont de faptul că deciziile sale vor fi luate în serios pe termen lung“. Dar, evident, ziarul german recunoaşte că Uniunea a menţinut pacea pe continentul european. Doar că „europenii nu sînt uniţi în momentele decisive şi sînt mai ataşaţi intereselor naţionale decît celor europene“. Cam la fel scrie şi La Tribune: „popoarele rămîn ataşate în continuare cadrului naţional, lucru demonstrat de reticenţa cetăţenilor ţărilor din nord, în frunte cu Germania, de a plăti pentru statele din sud“. În La Stampa accentul cade pe „consens“ şi, chiar dacă integrarea cunoaşte unele sincope, „meritele UE nu trebuie subevaluate“. Editorialul din The Guardian face comparaţia cu premiul pentru pace acordat în 2009 lui Barack Obama: „în esenţă, a fost premiat pentru că nu era George Bush“; acum, UE a primit premiul „pentru că nu e altceva“ şi pentru a i se reaminti că problemele Europei de azi sînt mult mai mici decît cele „de dinainte de UE“. În schimb, ziarele britanice de centru-dreapta au scris că premiul e „păcăleală de 1 aprilie“ sau „o parodie“.

Politicienii au avut, şi ei, reacţii diverse. Fostul cancelar german Helmut Kohl a declarat că „e o decizie înţeleaptă şi clarvăzătoare“. Euroscepticul preşedinte ceh Václav Klaus a spus că „e o glumă“. Lord Lamont consideră premiul „ridicol şi absurd“, atîta timp cît „grecii manifestează îmbrăcaţi în nazişti pe străzile Atenei“. Mai mulţi politicieni din diverse ţări au spus că acordarea premiului ar fi fost mai potrivită în urmă cu 20 de ani, nu acum. Alţii au amintit de războaiele din fosta Iugoslavie – contraargumentînd astfel motivaţia principală a Comitetului Nobel, aceea că timp de 60 de ani pe continentul european a fost pace.

Paradoxal, controversele în jurul premiului au mai degrabă un efect pozitiv: reaprind dezbaterea identitară despre „ce este UE“. Pe site-urile ziarelor europene, fiecare articol despre premiu e urmat de sute de comentarii din partea cititorilor. Pour une fois, un subiect despre UE „face rating“ şi aprinde spiritele. Asta nu e rău. Numai că mica dezbatere identitară riscă să fie scufundată în atmosfera generală de pesimism comunitar. Dinspre diverse ţări ale continentului, vin veşti proaste şi mai degrabă anti-integraţioniste. În Ungaria, o nouă lege va interzice cumpărarea terenurilor agricole de către străini. În Cehia, partidul comunist a cîştigat 20% la alegerile regionale şi ar putea reveni la guvernare după alegerile parlamentare. (La moartea lui Havel, cînd în Parlament s-a păstrat un moment de reculegere, patru deputaţi ai partidului comunist au ieşit din sală.) În Marea Britanie, premierul Cameron insistă să facă un referendum despre „noul rol“ al ţării sale în UE, fără să se refere la o eventuală ieşire din Uniune, dar secretarul său pentru educaţie spune că britanicii ar trebui să-şi asume părăsirea UE pentru că „ar putea prospera singuri“, asemenea elveţienilor sau norvegienilor. Iar grecii au manifestat masiv împotriva doamnei Angela Merkel evocînd simbolurile naziste, ceea ce un editorialist şi blogger francez, Jean Quatremer, numeşte „un act nedemn şi imbecil“, pentru că grecii tocmai au trimis în Parlament, prin alegeri, o formaţiune neonazistă.

În acest balamuc vesel european, bineînţeles că argumentul Comitetului Nobel – 60 de ani de pace pe continent – e întru totul valabil. Dar e cam singurul. Un comentator scria pe Presseurop, nu fără ironie, că Nobelul pentru pace „e un premiu pentru întreaga carieră“ acordat unei Uniuni aflate în impas. Sigur, cetăţenii uită uşor, iar criza economică provoacă reacţii de refugiu în graniţele naţionale şi în iluzia că „ne putem descurca mai bine singuri“. Nordicii nu mai vor să plătească pentru sudici, grecii îşi amintesc brusc că Germania are o datorie de război de 162 de miliarde, sondajele din diverse ţări arată o creştere a euroscepticismului şi o dorinţă împărtăşită de tot mai mulţi de a reveni la vechile monede naţionale. E greu să-i pui pe oameni, în aceste împrejurări, să calculeze cît i-ar costa propriul trai dacă s-ar reveni nu doar la monedele naţionale, dar şi la taxele vamale între ţările europene. Şi la controalele la frontieră. E greu să le spui celor rămaşi fără loc de muncă în Franţa, Spania sau Italia că, bunăoară, dacă industria auto şi-ar concentra activitatea doar pe plan naţional, renunţînd la fabricile „delocalizate“ din alte ţări europene sau de pe alte continente, atunci maşinile ar fi mai scumpe. În general, foarte multe lucruri au devenit greu de explicat şi de înţeles raţional în timpul acestei crize producătoare mai cu seamă de stări emoţionale negative. Şi colective.

Aceste stări însă au legătură cu „clasa politică europeană“ şi cu lipsa ei de orizont. Pînă la urmă, importanţa Premiului Nobel pentru pace este aceea că le reaminteşte liderilor europeni faptul esenţial: Europa unită e un proiect care a pornit din dorinţa de a instaura pacea. A reuşit. Aşa că ar fi păcat să continue – fără arme, ce-i drept; doar prin discursuri nepotrivite, politici contradictorii şi lipsă de adecvare – războiul simbolic europeano-european.