Note pariziene

● La Grand Palais, pînă la jumătatea lui ianuarie, mare expoziţie Hopper. Spun „mare“ pentru că adună peste 70 de lucrări ale pictorului american şi – spun curatorii – asta înseamnă cea mai amplă retrospectivă Edward Hopper organizată vreodată în afara Americii. Parisul îl adoră pe Hopper: coada de la intrare este destul de mare la orice oră şi în orice zi, se recomandă achiziţionarea biletului de intrare de pe Internet cu cel puţin două săptămîni înainte şi, oricum, chiar şi în această situaţie, dacă pleci spre această expoziţie e bine să fii pregătit pentru o aşteptare lungă, deoarece sălile sînt aglomerate. Adică, să ai ceva de citit. Cînd am fost eu, în jurul meu, la coadă, o domnişoară citea Republica lui Platon, o doamnă citea Insuportabila uşurătate a fiinţei şi un domn grizonant nu şi-a scos ochii din ceva Camus. Revistele din mîinile altora erau, exclusiv, de artă (cele mai multe despre evenimentul la care aşteptam să intrăm) şi doar unul singur, izolat, desfăcea cuvinte încrucişate.

Aşadar, lecturi de performanţă. Motivele adoraţiei parizienilor pentru Hopper sînt la îndemînă. Mai întîi, reciprocitatea. Hopper s-a desăvîrşit ca artist în timpul unor lungi călătorii de studii la Paris, îi admira pe Manet şi Degas şi era unul din acei francofili în stare să recite pe dinafară Baudelaire şi Verlaine. În al doilea rînd, Hopper este, astăzi, un star. Nu vreau neapărat să spun că parizienii sînt snobi, dar forţa de atracţie a unui pictor ale cărui lucrări se vînd cu preţuri în jurul a 20 de milioane de dolari bucata este semnificativă. Edward Hopper formează, alături de Mark Rothko (cu 20 de ani mai tînăr decît el) şi de Jackson Pollock (cu 30 de ani mai tînăr), grupul celor mai cunoscuţi pictori americani ai secolului trecut. Cel puţin în Europa, pentru că americanii o aşază fără ezitare în aceeaşi elită a marilor maeştri moderni şi pe Georgia O’Keeffe, cea care, cel mai devreme născută dintre ei, le va şi supravieţui tuturor, graţie unei longevităţi uimitoare. În explicarea imensului succes de public al retrospectivei nu aş exclude nici angoasa – o specialitate franţuzească de care s-a ocupat pe larg Hopper. Lucrările sale, ridicate în slăvi peste tot în ultimii 70 de ani, spun lucid poveşti ale singurătăţii fără leac – doza de melancolie e strivitoare, lumina este, întotdeauna, neiertătoare, iar personajele sînt inubliabile. Personajele din pînzele lui Hopper te urmăresc mult timp după ce le-ai văzut. Mulţi au spus că sînt întruchipări ale solitudinii, că par a fi victimele modernităţii americane frenetice care subminează comunicarea interumană, dar curatorii acestei expoziţii văd altceva. Pentru ei, personajele lui Hopper sînt figuri – e drept, izolate – ale rezistenţei omului în faţa acestui tsunami de inuman adus peste ei de modernitate. Înclin să cred că aşa este, pentru că sub fiecare figură hopperiană se poate citi tensiunea unei încăpăţînări ireductibile şi nu-mi par, cu cîteva excepţii notabile, oameni resemnaţi sau învinşi. Oricum, dacă sînt victime sau eroi, numai fiecare privitor va decide în cele din urmă, căci, ştim dintr-un poncif, arta e în ochiul celui care vede, şi nu în pensula celui care pictează.

● La Luvru, o expoziţie îndelung aşteptată aici – „Rafael. Ultimii ani“. Titlul mi se pare provocator, dat fiind că expoziţia este dedicată unui artist care a trăit 37 de ani. Care „ultimii ani“ te-ai întreba, încercînd să-i distingi de „primii ani“. De fapt, expoziţia se concentrează pe atelierul său. După 1508 (Rafael avea 25 de ani) artistul este chemat la Roma şi primeşte prima sa mare comandă: renovarea apartamentelor Papei Iulian al II-lea. O treabă lungă, pe care o va continua şi după ce comanditarul moare. Succesorul său, Leon al X-lea de Medici, este şi el un admirator al lui Rafael. În final, după ce a lucrat 12 ani, Rafael nu va termina această redecorare, pentru că – aşa cum spuneam – la 37 de ani va trece la cele veşnice în urma unui atac febril puternic, despre care Vasari ne spune, în celebra sa carte dedicată pictorilor, că a fost generat de o prea intensă dezordine erotică. În fine, alţi biografi mai îngăduitori sau, poate, mai profunzi, pun moartea timpurie a lui Rafael pe seama epuizării: lucra enorm. Cam despre asta vorbeşte expoziţia de la Luvru. În ultimii doi ani, la Florenţa, şi pe toată perioadă, la Roma, Rafael a primit multe şi felurite comenzi: portrete sau tablouri de inspiraţie religioasă sau picturi de biserici sau decoraţiuni de interioare sau lucrări de arhitectură sau chiar de conservare a monumentelor mai vechi. Era un artist la modă, cu mare căutare, şi chiar contemporanii săi, cu un uimitor simţ al valorii eterne, ştiau că el e singurul demn să stea alături de „zeii“ Leonardo şi Michelangelo. La rîndul lui, Rafael nu refuza nimic. Copleşit, a adus ucenici în atelierul său, alături de care a lucrat cot la cot. Cei mai cunoscuţi: temperamentalul Giulio Romano şi fidelul Gianfrancesco Penni. Expoziţia de la Luvru le face, cumva, dreptate. Geniul exuberant al lui Rafael ocultează, desigur, calităţile excepţionale ale celor doi – dar secunzii au rolul şi, mai ales, rostul lor. Uneori, Penni desenează studiile pentru o lucrare amplă pictată de Rafael. Alteori, Romano colorează ceva schiţat de maestru, dar se întîmplă şi invers: lucrări ale lui Romano sînt finisate, în detalii, de Rafael, care pare a-i face un serviciu discipolului. De asemenea, expoziţia ne readuce în faţa ochilor tema religioasă favorită a lui Rafael, Madonna cu Pruncul, temă pe care artistul a ilustrat-o de sute de ori într-o vreme în care nu se inventase psihanaliza de revistă glossy să aflăm că, astfel, autorul „mărturiseşte“ o relaţie complicată cu mama sa. Nu în ultimul rînd, ultima secţiune a expoziţiei cuprinde portrete. Aici, Rafael e unic. Geniu pur!

● De cîte ori merg în Montmartre, am impresia că-mi scapă ceva. Locul este – se ştie, foarte turistic – după ce, acum un veac, era cu totul boem. Adică, amărît şi sărac. Îmi place mult, dar e ceva misterios aici. Mă tot întreb de ce oare calitatea pictorilor refugiaţi pe acest deal întrece cu mult calitatea scriitorilor ajunşi aici. Dintre cei dintîi, pe Montmartre vor trăi, diferite perioade din viaţa lor, oameni precum Degas, Renoir, Van Gogh, Pissarro, Toulouse-Lautrec, Utrillo, Picasso sau Modigliani. Covîrşitoare listă. Dintre literaţi, cu excepţia lui Apollinaire şi Max Jacob (mai cunoscuţi), trăiesc aici Carco, Courteline sau Mac Orlan. Cum de locul acesta a atras pictori de anvergura celor mai sus enumeraţi şi scriitori de raft secund, dacă nu chiar de ignorat? Cu atît mai adînc misterul cu cît alte soiuri de artişti (de pildă, artiştii de cabaret) au populat şi ei, cu numele cele mai importante ale epocii, dealul acesta. Ei bine, pe Montmartre – care este, vorba unui istoric local, balconul suspendat de unde oricînd un Rastignac poate sfida Parisul –, scriitorii nu au prea venit să trăiască. Au sfidat Parisul de prin alte colţuri ale sale, dar nu de pe proeminenţa aceasta.

● Nu-mi mai place Houellebecq. Mă nemulţumeşte pînă la enervare. L-am iubit, l-am citit în extaz aproape, l-am ascultat fascinat la Bucureşti. Acum, după ce am revăzut unele pagini din Harta şi teritoriul, nu-mi mai place. E semn că mizantropia mea a crescut alarmant? 

Notă: Dintr-o eroare explicabilă doar prin neglijenţa autorului, numele marelui pictor american este scris eronat în varianta tipărită a acestui număr.Evident, mă refeream la Edward Hopper şi nu la Edward Hooper pe care, oricît aş căuta în imaginaţia sau memoria mea, nu-mi amintesc să-l fi cunoscut. Sorry! SV