Nu e chiar modă lingvistică sau automatism contagios, dar nici simplă confuzie accidentală: tot mai des, riscăm să auzim invitaţia de a rămîne în telefon. Construcţia prepoziţională atipică a fost înregistrată de mai multe ori în ultimii ani, cu ocazia monitorizării unor posturi de televiziune: „Vă rog să rămîneţi în telefon!“; „Doar puţin să rămîneţi în telefon şi dumneavoastră!“; „aş vrea să vă rog să rămîneţi în telefon“ (OTV, 2007, 2010, 2011; exemple din rapoartele aflate pe site-ul www.cna.ro). S-ar putea crede că e o particularitate de limbaj individuală, a unor realizatori sau redactori de la un anumit post de televiziune, mai puţin frecventabil; totuşi, e foarte probabil ca prin intermediul emisiunilor de la OTV să-şi manifeste prezenţa registrul oral al limbajului necultivat şi diverse jargoane profesionale. Exemplele care se pot găsi pe Internet au surse variate, în relatări din bloguri şi forumuri, şi par legate de experienţa comunicării cu operatori telefonici: „Nu, nu, vă rog, rămîneţi în telefon un pic! Vreau să vă zic ceva“ (fatamosului.wordpress.com); „Bun, vă rog rămîneţi în telefon pînă găsesc swich-ul“ (ferdinica.weblog.ro); „Ea îmi zice să rămîn în telefon, ca să vorbească cu un superior“ (cristian83.wordpress.com); „Acelaşi meniu enervant, aceleaşi cuvinte, aceeaşi tanti care îmi spunea să rămîn în telefon“ (raperboy.ro); „dacă îţi pune muzică (apel în aşteptare), rămîi în telefon pînă te va prelua un operator care va vedea despre ce este vorba!“ (forum.softpedia.com). Toate construcţiile de mai sus depind, cum se vede, de verbul a rămîne.

Desigur, utilizarea prepoziţiilor e adesea idiomatică şi nu neapărat logică. Numai că, într-un context de tipul celui pe care îl discutăm, folosirea prepoziţiei în riscă să producă o nedorită concretizare a imaginii, cu efecte involuntar comice. Prepoziţia în exprimă, în majoritatea sensurilor sale, raporturi mai concrete decît la, iar telefonul e un obiect, în care se pot într-adevăr afla diferite componente. Originea construcţiei nu e clară: e posibil să fie vorba de o extindere, prin analogie şi automatism, a altor utilizări ale prepoziţiei în, de exemplu din formulele a rămîne în legătură, a rămîne în contact sau – cu adaos de precizie tehnică – a vorbi (sau a urla) în telefon. Nu ştiu cît s-ar putea specula asupra imaginarului dezvoltat de telefon: de la inventarea sa pînă azi, obiectul a devenit tot mai mic, dar funcţiile sale sînt tot mai numeroase şi mai diverse. Telefonul zilelor noastre este deja perceput ca o parte a reţelei informatice globale; poate de aceea intrarea sau rămînerea în spaţiul său nici nu le mai pare unora atît de ciudată.

În continuare, majoritatea vorbitorilor utilizează, în această situaţie, prepoziţia la (a rămîne la telefon, a vorbi la telefon etc.). Construcţia standard e însă concurată şi de o altă inovaţie relativ recentă: se rămîne nu numai în, ci şi pe telefon: „Rămîneţi pe telefon“; „Aşteaptă pă telefonul celălalt“ (OTV 2007, 2010); „a tot stat pe telefoane“ (Antena 1, 2012). Prezenţa lui pe nu e chiar o surpriză, dacă ţinem cont de sensul de relaţie al prepoziţiei, destul de abstract, ca şi de extinderea sa incontrolabilă în limba română actuală, mai ales în registrul (semi)colocvial şi în jargoanele profesionale (discuţie pe buget, specialist pe finanţe, reporter pe Parlament etc.).

Schimbarea de prepoziţie e o inovaţie nerecomandabilă, asociată unui cuvînt mai puţin nou decît s-ar crede, intrat de mult în construcţii stabile. E destul de surprinzătoare data primei atestări (înregistrate de Dicţionarul limbii române, DLR) a termenului telefon: aproape contemporană cu invenţia aparatului. Presa românească era bine conectată la actualitate: în 1875, apărea în revista Familia (nr. 11, 16/28 martie) un articol cu titlul „O nouă aplicaţiune a telegrafiei“, cu o ştire preluată din „diariul Iron“, despre „aparatul (...) care a fost numit Telephon“ (şi care nu era tocmai ceea ce ştim noi azi). În România liberă din 22 august 1885, un alt articol (preluat din Journal des inventeurs) prezenta „telefonul-profet“, care urma să vestească apropierea furtunii. În fine, ne putem aminti că în schiţele lui Caragiale telefonul e prezent într-o redacţie modernă (Monopol), intens utilizat de reporteri (Ultima oră... : „Mă duc la telefon“; „Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam...“) şi se insinuează, prin confuzie de nume, chiar într-O cronică de Crăciun („instituţia sfîntului episcop Telefon“).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).