Olandejii
Adică, după ce am păţit cu Olanda, să mai aflăm şi că, în aceeaşi seară, Suedia a reuşit să întoarcă un 0-4 cu Germania, în mai puţin de o repriză?
Eu am alt coşmar. Că destinul – sau efectul – ar fi trimis mingea lui Torje cîţiva milimetri mai jos sau mai la stînga, că ar fi intrat din bară în gol, sau din spatele lui Stekelenburg în gol, că ne-am fi bucurat ca nebunii, că ne-ar fi crescut pulsul, că ne-am fi văzut pe o plajă cu gagicile lui Mazăre în jurul gîtului, că am fi ieşit în Piaţa Universalităţii cu sărac, cu bogat, că ne-am fi făcut fraţi cu Satana ca să ajungem pe continentul lui Santana.
Am coşmarul că ne-am fi bucurat ca proştii fix înainte să ne spînzure ăia de tabelă. Cum s-a întîmplat cu ungurii, care au deschis scorul pe care l-au închis cu patru lacăte olandezii. Sau cum s-a întîmplat cu turcii, care au dat primul gol la Budapesta şi apoi li s-a stins lumina (din ochi). Las’ că-i mai bine aşa. Mai bine să credem că sîntem furaţi de arbitru decît de propriile iluzii. Nemţii? La ei e ca în cazul Breivik. O entitate aproape perfectă naşte cîteodată monştri. Cînd dai 4-0 şi nu cîştigi meciul e ca atunci cînd ai patru milioane de euro şi ajungi să trăieşti într-un canal. Se poate. Dar viaţa n-are nici o vină.
