Dimineaţa, la prima oră, în ştirile Mediafax apăruse vestea că jurnaliştii români răpiţi în Irak au fost eliberaţi. Deşi foarte importantă, ştirea era formulată într-un fel destul de ambiguu. Sursele erau neclare şi nu mai ştiu dacă se făcea referire la Dan Diaconescu şi postul său de televiziune, cel care dăduse primul această veste. După vreo două ore de agitaţie prin redacţiile tuturor ziarelor, radiourilor şi televiziunilor de ştiri, nimic nu s-a confirmat iar din fluxul Mediafax ştirea a dispărut complet (în realitate, jurnaliştii aveau să rămînă în continuare răpiţi încă vreo şase săptămîni).

Cîteva zile mai tîrziu, patronul OTV era chemat la Consiliul Naţional al Audiovizualului să dea socoteală pentru ştirea falsă care pusese pe jar întreaga presă şi opinie publică. Împricinatul se înfiinţase, aparent timid, postîndu-şi statura firavă în faţa membrilor CNA. Aceştia erau aşezaţi în semicerc iar noi, jurnaliştii, priveam spectacolul de undeva din lateral. Omului i s-a explicat în mod oficial pentru ce fusese chemat. Difuzase o ştire neverificată şi care ulterior nu s-a confirmat.

În costumul veşnic gri, cu vagul său zîmbet nedefinit, cunoscutul personaj şi-a intrat în rolul obişnuit, întrebînd pe un ton placid şi uşor mirat de unde ştiu ei, membrii CNA, că jurnaliştii n-au fost într-adevăr eliberaţi. După un moment de perplexitate, cineva a încercat să-i explice că informaţiile existente la acea oră nu permiteau să se tragă o asemenea concluzie. El, însă, ştia mai bine, avea informaţii la care ei nu ajunseseră, jurnaliştii nu mai erau de mult în Irak, el avea chiar hîrtii de la Tarom (un zbor spre Bucureşti) pe care figurau numele celor trei, care deci veniseră, fuseseră aduşi (ulterior s-a dovedit că hîrtiile acelea erau doar rezervările pe care aceştia le făcuseră înainte de răpire), dar (vezi, Doamne!) lucrul acesta nu fusese făcut public din cine ştie ce motive politice obscure, avea el date certe de la un general român aflat foarte sus în ierarhiile militare, aşa dăduse şi ştirea, pe care a obţinut-o primul şi pe care pe urmă au preluat-o şi alţii – Mediafax, de exemplu, care e o agenţie foarte importantă, nu-i aşa...

După cîteva minute de asemenea turuială neîntreruptă, membrii CNA îl priveau deja ca hipnotizaţi. Unii dădeau semne că încep să se îndoiască de tot ceea ce crezuseră pînă atunci, alţii păreau căzuţi de-a dreptul într-o stare de tîmpire, complet fascinaţi de personajul pe care îl aveau în faţă. Om sau hologramă, trup în carne şi oase sau duh argintiu ieşit dintr-o oglindă?

Mai greu de impresionat, Răsvan Popescu l-a întrebat cum a verificat informaţia aflată de la acel general. Păi, cum s-o verifice, sursa era cît se poate de credibilă, nu era prima dată cînd omul acela le dădea informaţii foarte exacte, sursa fusese verificată de cel puţin trei ori înainte, aşa că informaţia era sigură. În acel moment, gazetar de-o viaţă, Emanuel Valeriu a exclamat: „Vezi, domnule, spune că a verificat sursa de trei ori“. La rîndul său, Răsvan Popescu şi-a pus mîinile în cap: „Păi, nu sursa trebuie verificată de trei ori, ci informaţia trebuie verificată din trei surse independente“. O stare de confuzie mai mult sau mai puţin mimată s-a împrăştiat printre membrii CNA. Însuşi preşedintele instituţiei, Ralu Filip, a zis la un moment dat că nu poţi sancţiona postul OTV pentru aşa ceva, fiindcă e ca şi cum a-i sancţiona o televiziune pentru că ar fi difuzat un buletin meteo neadeverit. Se intrase deja în zona nebulozităţii accentuate, punct în care, indignat, pianistul Dan Grigore s-a ridicat de la masă şi a părăsit sala.

În cele din urmă, Consiliul avea să decidă nesancţionarea OTV.

La încheierea şedinţei, am ieşit pe culoar cu reportofonul, după cel ce fusese audiat. S-a oprit calm şi zîmbitor. L-am întrebat cum de a difuzat o asemenea ştire fără s-o verifice. În faţa mea s-a pornit atunci din nou fascinantul automat de vorbe, cu soiul lui de logică internă aparent perfectă. Mi-a repetat ce spusese şi în faţa Consiliului, că era vorba de o sursă verificată, un înalt ofiţer român... ta-ra-ra şi ta-ra-ra. După vreun minut, l-am întrerupt: „Deci n-aţi verificat o ştire de o asemenea importanţă“. M-a privit mai lung, dar, după o clipă, a dat drumul aceluiaşi robinet de vorbe cu presiune egală, cum că, prin tenacitate şi profesionalism, ar fi reuşit să afle ştirea, ceea ce alţii n-au reuşit... şi aşa mai departe. „Cine v-a mai confirmat ştirea?“, l-am întrerupt eu din nou. Mi-a spus că era o ştire senzaţională pe care au preluat-o şi alte instituţii de presă importante, oare ele nu ştiu ce fac, lor cine le-o fi confirmat-o... ta-ra-ra şi ta-ra-ra. „Dumneavoastră cum aţi verificat ştirea asta înainte s-o difuzaţi?“, l-am oprit eu din nou, avînd în minte modelul unui fost jurnalist la BBC care, într-un interviu, a pus unui politician aceeaşi întrebare de 14 ori, în moduri uşor diferite. De fiecare dată, politicianul a ocolit răspunsul. Eu n-am ajuns la numărul 14 fiindcă, la a patra încercare, Dan Diaconescu mi-a spus că i se pare că nu se poate vorbi cu mine şi mi-a întors spatele. Cu trupul drept şi privirea atentă în jos, a coborît scările îndoindu-şi repede un genunchi după altul, pînă cînd a dispărut complet şi poate că, dacă n-aş fi avut înregistrarea de pe bandă, m-aş fi îndoit că întreaga scenă a existat.