Românul liber-schimbist
– Asta nu-i nimic! zîmbeşte colegul. Eu am participat la o şedinţă de Primărie, undeva într-o comună mai răsărită, care tocmai devenise oraş. Era şi deputatul X de faţă. Principalul subiect pe ordinea de zi era amendarea Legii administraţiei publice. Ei bine, în unanimitate, primarul şi toţi consilierii locali au votat pentru schimbarea Legii administraţiei publice.
– Cum aşa, păi, ei ce sînt, nu administraţie publică? se miră un coleg cu o logică desuetă.
– Tocmai asta era problema lor: nu erau de acord cu legea după care funcţionau, aşa că au votat cu toţii împotriva ei...
* * *
– Am vrut să mă apuc de comerţ stradal, ştii, cu rulote d-alea, ca în Occident. Cu mici, cîrnaţi, chestii d-astea, de le plac românilor... Ei bine, nu se poate! Adică se poate, dar pe lîngă o grămadă de aprobări şi de taxe, trebuie să ai la rulotă WC şi duş. Nemţii n-au. M-am interesat, am găsit un tip de rulotă care avea şi un mic WC şi un soi de duş, doar că la noi se cere ca duşul să aibă capacitatea de 1,5 m3 sau cam aşa ceva. Alea nemţeşti erau prea mici. Am găsit pe cineva la Primărie care a fost amabil, m-a ascultat şi a zis că e interesant, că o să meargă. Şi-mi zice:
– Trebuie să încercaţi, s-ar putea să cîştigaţi mai mult decît o să vă amendăm noi. Şi dacă merge, avem şi noi un motiv să schimbăm legea...
* * *
– O evidenţă simplă a schimbărilor reglementărilor în sistemul educaţiei ne spune un lucru alarmant, ne anunţă un coleg expert în domeniu. Din 1990 pînă în prezent, au avut loc mai multe modificări legislative decît de la înfiinţarea învăţămîntului public din România şi pînă în 1990.
* * *
Mă uit pe teza extrem de bine documentată a lui Bogdan Bucur. Se ocupă în principal de Şcoala Monografică a lui Dimitrie Gusti, dar în contextul şi din perspectiva manifestărilor politico-administrative ale vremii. Dintr-o anexă aflu că între 1925 şi 1940 cadrul legislativ al organizării administraţiei publice s-a schimbat de 34 de ori, adică aproximativ o dată la cinci luni. Meteahnă veche, deci, dinainte de comunism, greaua sa moştenire şi derutele tranziţiei... Şi mai aflu ceva interesant: prin deceniul doi al secolului trecut, adică în plină înflorire interbelică, procentajul reprezentat de funcţionarii publici în populaţia generală era, în România, de 3,4%. În Bulgaria vecină era de 2,2%. În ţări care funcţionau „nemţeşte“, el era de 0,42% (Germania) sau chiar 0,16% (Japonia). Cum să nu fie atunci liber-schimbist, vorba lui conu’ Iancu, „prăpăditul de amploaiat“?...
* * *
Prins în diversele lanţuri ale slăbiciunilor, am ajuns de curînd şi într-o subcomisie academică. Denumirea e prea lungă ca să o mai o ţin minte. Primul lucru pe care l-au propus colegii mei de comiţie a fost să schimbăm criteriile şi regulile moştenite de la comiţia anterioară. Grea moştenire, monşer, cum altfel! Fiecare a propus deci cîte ceva, spre mai buna funcţionare a comisiei şi propăşirea neamului. Bineînţeles, mi-am dat şi eu cu părerea şi am propus vreo două modificări esenţiale. Şi uite aşa am devenit şi eu, peste noapte, liber-schimbist...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
