Bunul român şi Europa mai multă
Tare bine prinde cîte o polemică prietenească, uneori. Aşadar, îmi face mare plăcere să combat cu amicul Cristian Ghinea care, în articolul său „Romi, educaţie, anticorupţie“ din numărul 450 al Dilemei vechi, înşiră (conform titlului) trei domenii care au nevoie certă de mai multă reglementare/supraveghere europeană, în cazul României. Ironia este că nici unul dintre cele trei subiecte nu reprezintă materie de acquis comunitar. Altfel spus, degeaba am dori noi implicare europeană. Europa nu doreşte implicare europeană. Ceva mai riguros: statele membre nu intenţionează în nici un fel să implice reglementări ale Comisiei Europene în politicile respective: minorităţile, educaţia sau justiţia. Toate trei (pe lîngă multe altele) se menţin la nivelul de decizie al guvernelor naţionale, conform binecuvîntatului principiu al subsidiarităţii (acela care spune că decizia trebuie păstrată la cel mai „local“ nivel posibil, de dragul controlului public cît mai eficient).
Cel mai bun exemplu este exact cel al politicilor anticorupţie, atît de mult discutate în România. Degeaba zice doamna Macovei, chiar de la Bruxelles, că există prea multe tipuri de reglementări în cele 27 de state membre, privind, să zicem, conflictul de interese sau că măcar instituţiile comunitare ar putea să-şi facă un pic de curăţenie în propria ogradă. Recenta demisie (demitere, mai exact) a comisarului maltez pentru sănătate, John Dalli, pare a-i da dreptate doamnei Macovei: la Bruxelles, lobby-ul direct pare extrem de agresiv, în condiţiile în care procesul de decizie este mult prea puţin transparent în mult prea multe puncte ale mult prea complicatelor proceduri interne. Mai în glumă, mai în serios, aş zice că Europa are nevoie de mai multă Europă, în aproape aceeaşi măsură în care România ar avea nevoie de mai multă Europă. De aceea, m-aş considera mai degrabă „bunul european“ decît „bunul român“ în materia cu pricina.
Există, în opinia mea, măcar o zonă de reglementare în care consider că ne-ar trebui ceva mai puţină regulă europeană şi ceva mai multă decizie naţională: agricultura. Nu e un secret pentru nimeni: politica agricolă comună este singura cu adevărat „comună“, la nivelul întregii Uniuni. Există niveluri relativ standard pentru subvenţiile directe la hectar, există o politică clară, a preţurilor mari, în favoarea fermierului, valabile în toate cele 27 de state membre. Aş îndrăzni, însă, a crede că deciziile privind cultivarea unor soiuri obţinute cu ajutorul bio-tehnologiilor (nu vă lăsaţi păcăliţi de expresia folosită, e vorba despre odioasele organisme modificate genetic) ar trebui să fie luate strict la nivel naţional. Ar trebui, de exemplu, să lăsăm România să decidă aprobarea (sau nu) a cultivării de soia modificată genetic. Pentru cei care au lecturi incomplete de pe site-uri ecologiste: soia modificată genetic se dă de mîncare vacilor. Ele mănîncă furajul respectiv, nu oamenii. Cultivarea este (încă) interzisă în UE. Numai că fermierii europeni trebuie să-şi hrănească vacile cu amintitele boabe, altfel kilogramul de carne ar ajunge spre o sută de roni. Aşadar, soia-frankenstein este importată în cantităţi copioase de peste Ocean (din SUA, Argentina sau Brazilia). România ar putea cultiva, numai că nu are voie. Prin alte state membre nu se poate cultiva, pentru că nu îi ajută natura (umiditate, temperatură, sol, mofturi din astea). Aşadar, nu prea există interes la nivelul Uniunii, iar importatorii au un lobby (mult prea) puternic. Vorbim de miliarde de euro anual. Nu ar fi mai în interesul bunului european-român ca decizia să nu mai fie luată la Bruxelles, ci mai aproape de lanul cu soia, adică la Bucureşti? Măcar pînă cînd altă serie de şoricei temeinic îndopaţi 20 de ani cu aceleaşi boabe vor muri de scîrba meniului unic, în vreun institut de cercetări din Franţa.
Mă angajez să-i ofer lui Cristian Ghinea şi alte exemple de politici în care României i-ar prinde bine ceva mai puţină Europă, numai că polemica este inegală: el are o pagină întreagă, eu numai jumătate. Care tocmai s-a terminat.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
