România a rupt contractul social cu elita sa politică
În iulie 2002, o procesiune ciudată se desfăşura la sediul partidului de guvernămînt: liderii filialelor locale erau plimbaţi prin faţa conducerii centrale pentru a da raportul. „PSD nu va oferi protecţie politică pentru nici un fel de acte de corupţie, pentru nimeni care este certat cu legea“, spunea Adrian Năstase atunci.
Ironia istoriei face ca, după exact zece ani de la această declaraţie, el însuşi să intre la închisoare pentru acuzaţii de corupţie. Dar să nu anticipăm. E încă iulie 2002, termenul de „baron local“ făcea carieră. Baronii locali trec umili prin faţa lui Adrian Năstase iar declaraţii ca aceasta de mai sus au produs senzaţie prin presă. Într-unul dintre acele momente în care speranţa pare să triumfe asupra experienţei, ziariştii au crezut, scurtă vreme, că se va întîmpla ceva, că Partidul va arunca nişte baroni în mîinile procurorilor, că se va da verde pentru anchete. Nu s-a întîmplat aşa ceva. De ce nu – ne explică tot Adrian Năstase, după cîţiva ani. În 2006, într-un interviu pentru Evenimentul zilei, fostul prim-ministru este întrebat de ce nu a dat atunci drumul la dosarele „marilor rechini“. Răspunde candid: „Pentru că n-am vrut, pentru că n-am vrut în perioada cît eram la guvernare să dezechilibrez guvernul sau echipele, sau guvernarea, sau economia, sau partidul, sau...“ (…)
Cu alte cuvinte, ideea asta de anticorupţie este una destabilizatoare, care încurcă bunul mers al lucrurilor. Convingerea lui Năstase nu este deloc singulară în România, şi nu mă refer acum doar la politicieni. Din păcate, trăim într-o cultură în care şpaga se mai numeşte şi „drept“. Dai „dreptul“ la poliţist ca să nu îţi ia carnetul, dai „dreptul“ la medic ca să te opereze, te duci cu „dreptul“ la Primărie ca să iei autorizaţie de construcţie sau, şi mai bine, construieşti fără autorizaţie şi, dacă vine vreun control, dai „dreptul“. Cuvîntul în sine m-a fascinat şi am mai scris despre el. Cum a ajuns şpaga să fie „un drept“? Ne-am obişnuit atît de mult cu corupţia încît o acceptăm social, o îmblînzim prin cuvinte ca să o facem suportabilă. Cînd bunica mea s-a îmbolnăvit, mama a vrut să dea şpaga de rigoare la medic. Medicul a refuzat, drept pentru care bunica s-a pus pe plîns: făi, mămică, eu o să mor, doctoraşul ştie că nu mai scap şi de asta n-a vrut să primească. Grav este că aşa am crezut cu toţii pe moment, abia cînd au venit rezultatele analizelor ne-am dat seama că bunica nimerise un doctor care nu primea „dreptul“. Cine să-l înţeleagă?
În acelaşi timp, ne plîngem mult de corupţie. Dar doar aşa, ca fenomen general. Oamenii care acceptă în mod natural să dea „dreptul“, pe unde se duc, îţi spun tot ei în faţă că nu e nimic de făcut, că toţi fură, că toţi sînt corupţi. Tratăm corupţia ca pe un fel de fenomen meteorologic: ni se întîmplă tuturor, nu depinde de noi, nu are autor cunoscut. Iar cînd avem în faţă oameni reali care ne cer şi iau şpagă, atunci aceştia au „dreptul“ să ia, circumstanţele devin explicabile.
Povestea se repetă aproape identic la nivel politic. Discursul politic este impregnat de tema corupţiei. Cînd însă vine vorba despre cazuri concrete, vehemenţa se înmoaie. Se găsesc mereu scuze. Sau corupţii nu pot fi decît de la alte partide. Pare că sîntem un popor care urăşte corupţia cu patimă, dar manifestă înţelegere pentru corupţii ca atare. Fenomenul „corupţie fără corupţi“, despre care am vorbit atît, este de fapt simptomul acestei stări de spirit: în ce priveşte corupţia, nu există ticăloşi, doar fatalitate.
În interviul cu Laura Ştefan publicat în acest volum facem un fel de mic recensămînt: cine sînt cei care susţin, de fapt, anticorupţia în România? La drept vorbind, nu foarte mulţi. ONG-uri, dar nici măcar ele toate, unele au fost mereu mai preocupate ca nu cumva să fie încălcate drepturile omului, decît de combaterea corupţiei. Presa – mai degrabă izolat. De fapt, cum au început să-şi facă treaba instituţiile anticorupţie, cum s-au pus tunurile mediatice pe ele. Cîtă vreme vorbea despre corupţie fără corupţi, presa era într-o poziţie comodă. Cînd au apărut marile cazuri, cu sentinţe, a trebuit inventată o nouă naraţiune: politizare, justiţie televizată.
Cine a susţinut totuşi politicile anticorupţie? Mai degrabă politicieni individuali, cîţiva experţi încăpăţînaţi, jurnalişti curajoşi, magistraţii (dar nici acolo nu a fost majoritate, nici nu era nevoie, din fericire). Şi Comisia Europeană, dar despre asta în subcapitolul imediat următor. A fost o luptă inegală. Tocmai de aceea, schimbarea de peisaj faţă de acum zece ani este totuşi spectaculoasă. Astăzi putem vorbi despre anticorupţie, avem despre ce să vorbim. Avem instituţii, avem cazuri, avem reguli.
Cum s-a întîmplat asta? Printr-o permanentă gherilă instituţională şi mediatică. Fiind o luptă de gherilă, nimic nu a fost sigur, nimic nu a fost lin şi nimic nu a fost stabil. Nu mai puţin de cinci proiecte de legi au încercat să castreze Agenţia Naţională de Integritate de cînd a devenit funcţională în 2008, interviul cu preşedintele ANI, Horia Georgescu, explică această saga. De fiecare dată, a fost nevoie de scandal public, de intervenţii de la Comisia Europeană, de returnări ale legilor de către preşedintele Traian Băsescu. A scăpat mereu la limită şi niciodată definitiv. Cum a devenit funcţional Parchetul Naţional Anticorupţie, cum i-a fost atacată la Curtea Constituţională legea de funcţionare – de către acelaşi Adrian Năstase care trecuse această lege cînd era şef al Guvernului. Motivul era că în Constituţie se spunea că parlamentarii pot fi anchetaţi numai de către Parchetul General. PNA avea rang de parchet general, dar nu era Parchetul General. O chichiţă genială despre care unii cred că fusese special pusă în lege de la bun început. Decizia Curţii a fost că PNA poate rămîne independent, dar nu mai are dreptul de a ancheta miniştri şi parlamentari. Daniel Morar spune, în interviul pe care îl veţi citi în carte, că acesta a fost cel mai greu moment trăit în fruntea instituţiei. Cînd legea s-a întors în Parlament, legislatorii ar fi fost bucuroşi să rămînă aşa: un PNA independent, un Daniel Morar cu titlu de procuror-general, dar fără putere să-i ancheteze pe parlamentari. Atunci s-a decis transformarea în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), parte din Parchetul General, dar cu autonomie funcţională. Nu vreau să vă plictisesc cu amănunte, am încercat să rezum un caz foarte complicat. Şi doar pentru a înţelege atmosfera de gherilă despre care am vorbit anterior.
Imediat după aderarea din 2007 a venit, probabil, şi cel mai dificil moment dintre toate: crezîndu-se cu sacii în căruţă, politicienii au trecut la contramăsuri. Un bilanţ negru al acelui moment a fost făcut de procurorul belgian W. De Pauw, trimis ca expert independent angajat de Comisia Europeană să evalueze situaţia din România. Raportul său nu a fost publicat de către Comisie, rapoartele tehnice nu sînt de obicei publice, dar o ştire despre existenţa sa a apărut în The Economist şi raportul a fost obţinut de presă. După ce trece exasperat în revistă tergiversările legate de ANI sau cîteva Ordonanţe de Urgenţă care pur şi simplu schimbaseră traseul dosarelor instrumentate de DNA, procurorii trebuind să ia de la capăt sau să refacă dosarele, De Pauw trage o concluzie seacă, într-o singură frază: „În cazul în care capacităţile anticorupţie ale României continuă să se evapore în ritmul curent, în aproximativ şase luni România va fi înapoi unde se afla în 2003“. Titlul sub care a publicat revista britanică povestea poate fi tradus: „În plin proces de negare – Uniunea Europeană acceptă regresele privind corupţia din România“. Doar că nici procurorul belgian, nici ziariştii britanici nu aveau antrenamentul de gherilă al activiştilor şi experţilor români şi nici experienţa funcţionarilor de la Comisie care se ocupau deja de ani buni de România. Uniunea Europeană nu a acceptat; dimpotrivă, a intervenit energic, iar România nu s-a întors în 2003. Aşa cum nimic nu e cîştigat definitiv, nimic nici nu e pierdut definitiv în această hărţuială reciprocă de gherilă. Evident, asta pînă cînd nu va fi pierdut, sau cîştigat, definitiv.
Într-un fel pe care nu l-a bănuit, Adrian Năstase avea şi el dreptatea sa: anticorupţia afectează armonia unei societăţi. Anticorupţia nu este o chestiune drăguţă, nu s-ar putea face emisiuni duminicale pe acest subiect. Ecuaţia este simplă: pentru ca o politică anticorupţie să aibă succes, anumiţi oameni trebuie să meargă la puşcărie. Cultura politică modernă îndeamnă la moderaţie şi la consensualism. Societăţile mai puţin conflictuale (vedeţi Scandinavia) sînt mai bogate, mai stabile şi mai bine aşezate. Problema e că domeniul despre care vorbim aici nu prea poate funcţiona pe baze consensuale. Într-o ţară coruptă, nu poţi ajunge la un fel de pact cu corupţii, care să se ceară singuri la puşcărie.
Atunci, cum se poate întîmpla? Poate că termenul de „război civil“ este prea dur în context, dar în esenţă cam asta este: un război deschis între forţe care vor să aplice legea pentru toţi şi forţe care nu vor. Am asistat la ruperea unui contract social tacit. Un contract care funcţiona nu doar de pe vremea comunismului, ci chiar dinainte. Poate vi se pare că povestea asta cu corupţia e un fenomen recent, dar fapt este că niciodată în România nu au fost trimişi miniştri, prim-miniştri, magistraţi sau generali la puşcărie pentru corupţie. Elitele erau protejate. Acesta era pactul social. Care a fost alterat. Laura Ştefan spune chiar în conversaţia noastră că, într-un fel, înţelege contrareacţia politicienilor: aceşti oameni, cei mai mulţi dintre ei, în orice caz, nu şi-au dat niciodată acceptul pentru ruperea acestui pact. Schimbările au venit treptat, impuse extern, s-au trezit în faţa faptului împlinit. Dacă Adrian Năstase s-ar putea întoarce în timp ar mai înfiinţa PNA? Ar mai propune şi impune Parlamentului, prin asumare de răspundere, legile privind conflictele de interese, cum a făcut în 2003, la presiunea UE?
La asta asistăm în România, din ultimul deceniu, la un conflict civil provocat de ruperea pactului vechi cu elita politică: „noi nu sîntem niciodată anchetaţi“. Schimbarea radicală a sorţilor a venit după 2005. Monica Macovei a rupt acest pact, de aceea e atît de nepopulară printre politicienii din România. Traian Băsescu i-a ţinut spatele, nu ştim cît de sincer, dar a făcut-o. Macovei a profitat inteligent de un concurs de împrejurări în care România trebuia să intre în UE, ceea ce a afectat dramatic echilibrul intern. Dacă era vorba doar despre contextul intern, ar fi fost o bătălie fără şanse. Şi ajung astfel la Uniunea Europeană. Dar pînă atunci, o ultimă remarcă: am rupt pactul vechi, l-am înlocuit cu altul nou? Am făcut trecerea spre aplicarea acelui articol din Constituţie: „nimeni nu este mai presus de lege“? Încă nu, asta este miza acum.
(fragment din volumul Eu votez DNA! – De ce merită să apărăm instituţiile anti-corupţie, Humanitas, 2012.)
