Un miliţian la Globe Playhouse
Prin toamna lui 1987, un bun amic de-al meu şi-a luat permisul de conducere. Avea în jur de 19 ani (ca şi mine, de altfel) şi îşi trăia succesul cu intensitate maximă. Nu foarte mulţi tineri conduceau maşini înainte de 1989, să ne amintim. Motivele variau – de la faptul că o Dacie constituia atunci un lux pentru o familie de români, pînă la dificultatea propriu-zisă a promovării examenului auto. Prietenul meu, M., se putea considera, de aceea, privilegiat. Avea calităţi remarcabile pentru condus, promovînd examenul cu brio, iar, în plus, deşi nu-i cumpăraseră o maşină personală, părinţii săi se dovedeau surprinzător de liberali, permiţîndu-i să folosească vechiul autoturism al familiei ori de cîte ori îşi dorea. M. nu exagera cu solicitările, preferînd să circule mai ales în duminicile „fără soţ“. În astfel de excursii „locale“ mă lua şi pe mine, doar aspirant – în acele timpuri – la miraculosul „carnet“ de conducere.
Străzile erau pustii şi cenuşii, dar noi ne simţeam teribil de bine, întrucît circulam – neînsoţiţi şi după bunul nostru plac – cu maşina prin oraş. Într-o duminică noroioasă şi întunecată (de noiembrie), pe cînd rulam liniştit pe Bulevardul Ştefan cel Mare, a răsărit un miliţian rebegit, cu privire cruntă, de cercopitec înfuriat. Făcea semne disperate cu bastonul şi fluiera de mama focului. Trebuie spus că, deşi afişa semnele de începător, M. era atent, prudent şi sigur la volan. Cum pe întreg bulevardul nu se afla ţipenie de pieton sau maşină şi cum prietenul meu condusese ameţitor de corect, intervenţia agitată a menţionatului personaj ni s-a părut, din start, suspectă şi de rău augur. M. a tras cuminte pe dreapta şi a ieşit din autoturism. L-am însoţit. Miliţianul a bîiguit ceva în vîrful buzelor, cu aroganţă rudimentară. Am înţeles „Plutonier Costică“ ori ceva de genul acesta. După care a făcut o pauză studiată, menită să adîncească suspansul. În mod cert, sentimentul autorităţii îi dăduse busola identităţii peste cap şi căzuse subit într-un histrionism grotesc. Probabil nu se aştepta ca din automobil să iasă doi „puţoi“ şi, ca atare, instinctul lui de prădător înnăscut îi pompă, deodată masiv, sînge în vene.
„Permisul, buletinul şi certificatul“, a mîrîit scurt miliţianul Costică, dîndu-şi puţin cascheta pe spate. „Da“, a răspuns M., scoţîndu-le prompt din torpedo. „Îmi puteţi spune ce-am făcut?“, îndrăzni el apoi cu jumătate de gură. „Ce-i, băiatu’, te grăbeşti?“, i-a sărit muştarul lui Costică. „O să-ţi zicem şi ce-ai făcut după controlul regulamentar.“ A început să citească documentele cu un interes neaşteptat. Ai fi bănuit că descoperise acolo răspunsul la marile întrebări ale umanităţii şi nu-şi mai putea dezlipi ochii de ele. Într-un tîrziu, mormăi sumbru, cu privire saşie: „De ce-i înmatriculată pe numele N.I., iar tu eşti M.I.?“. „Păi, evident, maşina aparţine tatălui meu, şi nu mie“, replică M. în pragul pierderii răbdării. „Îhî“, articulă neinteligibil Costică, părînd să nu înţeleagă prea bine precizarea. „Oamenii care este de obicei proprietari este şi la volan“, ne împărtăşi plutonierul, după cîteva clipe, din vasta sa experienţă profesională. Apoi, intră brusc în „fondul problemei“: „De ce nu dai, bă, prioritate la trecerea de pietoni?“ „Cînd şi cui n-am dat prioritate?“, se arătă M., pe bună dreptate, intrigat. „La bătrînel, bă, la bătrînel“, strigă Costică din adîncul fiinţei. „Care bătrînel?“, am întrebat eu şi M., sideraţi, într-un glas. „Ce, bă, te faci că nu înţelegi? Bătrînelu’ de la Central, care traversa, ţi-l aduc martor acuş’!“ Fără să mai privească spre noi, plutonierul Costică scoase din buzunar, cu morgă sacerdotală, chitanţierul şi procesele-verbale. Suflă în pix şi, copleşit de gravitate, se aşternu pe scris, părînd că nimic altceva în Univers nu l-ar mai fi putut interesa.
„Reţinere de permis, cu suspendare pe trei luni, băiatu’, şi amendă contravenţională de una sută lei.“ Atît eu, cît şi M. asistam la „discuţie“ stupefiaţi, de parcă omul nu ni s-ar fi adresat nouă. M-am uitat îngrijorat la amicul meu, neştiind exact ce ar mai fi fost de făcut. L-am văzut pe M. înroşindu-se din cauza frustrării şi a furiei. Apoi, l-am observat liniştindu-se treptat, ca înaintea unui asalt final. Mi-am dat seama că un lucru complet neobişnuit urma să se întîmple pe bulevardul pustiu, în mohorîta după-amiază ceauşistă, de duminică de noiembrie. Cu un glas cavernos, pe care nu i-l mai auzisem înainte, M. a rostit rar şi apăsat: „De fapt, doar pînă mîine dimineaţă îmi reţineţi carnetul. Nu trei luni, aşa cum vă amăgiţi. Ştiţi la fel de bine ca şi mine că nu am făcut nimic ilegal. Imediat va afla şi taică-meu care, pentru informaţia dumneavoastră, este inginerul N.I., director al X. şi prieten bun cu colonelul C. (colonelul C. era, pe atunci, şeful Circulaţiei în judeţul Iaşi, n.m.). N-am vrut să-l implic, dar dumneavoastră mă obligaţi. Mîine, la prima oră, veţi fi cu permisul, în dinţi, în birou la domnul colonel şi îmi veţi prezenta şi scuzele de rigoare“. Siguranţa din vocea lui M. venea din faptul că nici măcar un detaliu al scenariului său nu mistifica ori exagera realitatea. Tatăl său era, într-adevăr, un reputat inginer ieşean care, întîmplător, se afla în cercul de amici al amintitului (temut) colonel. Dintr-odată, pe Bulevardul Ştefan cel Mare nu se mai auzi decît şuieratul vîntului de toamnă tîrzie.
L-am urmărit pe tov. Costică pe parcursul discursului lui M. şi al minutelor de linişte de mormînt, care l-au succedat. Rămăsese cu ochii înfipţi în procesul-verbal, pe care părea să mîzgălească ceva în neştire (cu siguranţă, nu erau cuvinte ceea ce rotunjea acolo, absorbit, vajnicul miliţian, întrucît mişcările mîinii deveniseră sacadate şi smucite, ca într-o criză de epilepsie). „Scrisul“ ajunsese un fel de narcoză rapidă, menită să atenueze duritatea neverosimilului context. Ochii mei artistici – care, la acea vîrstă, abia se deschideau – au transfigurat instantaneu strada umedă şi murdară într-o scenă shakespeariană, de la londonezul Globe Playhouse, unde miliţianul exterior Costică, îmbrăcat hamletian şi ţinînd în mînă craniul (nu al lui Yorick, desigur, ci al propriei conştiinţe, al miliţianului interior Costică, cum ar veni) se întreba sub o presiune extraordinară: „Să-l scriu sau să nu-l scriu, frăţie? Asta-i întrebarea!“. Miliţianul interior răspundea: „Uăi, Costică, ai îmbulinat-o, dacă te cheamă la C. în birou, s-a terminat cu tine. Rupe numaidecît hîrtia şi încearcă să-l îmbunezi pe băiet!“. Miliţianul exterior se umfla însă din nou, fugitiv, în pene: „Şi-atunci, unde mai este virtuţile şi puterea Miliţiei, despre care ne-a vorbit tovarăşu’ secretar-general?“. Miliţianul interior revenea: „Uăi, Costică, du-ti, uăi, şi ti-mpuşcă, cin’ mai credi asemenea prostii?“. Miliţianul exterior nu se lăsa: „Şi mă ia ăsta aşa de tîmpit, în mijlocul străzii?“. Miliţianul interior: „Uăi, Costică, dragule, cam tîmpit eşti tu din născare, nu mai are cin’ să te ia. Rupe procesul-verbal imediat şi taci molcom!“. Plutonierul ridică, după un timp îndelungat, privirea din hîrtii. Avea un aer de bovină hăituită. Spuse, cu o jovialitate contrafăcută, din care nu dispăruse totuşi timbrul de mardeiaş de mahala: „Ci, uăi, băiatu’, chiar ai crezut că-ţi scriu proces-verbal (rupse demonstrativ fila din carnet)? Na-ţi permisu’ şi cerificatu’ şi circulaţi, vă rog, circulaţi!“. Salută milităreşte şi o şterse urgent către colţul bulevardului.
Din întîmplarea respectivă am tras o singură concluzie: miliţienii reacţionau/reacţionează greu, în procesul comunicării, deoarece sînt excedaţi de monologurile interioare!
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
Foto: L. Muntean
