Cuţofili şi javrafobi

În lume sînt peste 500 de milioane de cîini, dintre care aproximativ 80% sînt „maidanezi“. Este ceea ce spun statisticile. La noi, o evaluare optimistă apreciază la 50.000 numărul cîinilor străzii din Bucureşti şi la 10.000 numărul celor muşcaţi anul trecut de către aceştia.

Cîinii străzii nu sînt un „specific românesc“, ci o problemă generală şi perenă a tuturor marilor aglomeraţii urbane, doar că ea este gestionată diferit în diferite metropole. În Londra, de pildă, primele forme instituţionale de intervenţie au intrat în funcţiune cu mai bine de 150 de ani în urmă, cînd Battersea Dogs and Cats Home construieşte primele adăposturi pentru cîinii şi pisicile străzii, în 1860, iniţiază metode „umane“ de eutanasiere – în 1884, se opune vivisecţiei – în 1884 etc. În România, doar campaniile electorale repun problema pe tapet, periodic, şi o ascund sub preş după alegeri.

Ca peste tot, apariţia cîinilor pe străzile oraşului naşte imediat tensiuni între cetăţeni şi conflicte între aceştia şi stat, respectiv administraţiile locale. „Ce e de făcut?“ – se întreabă şi unii, şi alţii, dînd vina unii pe alţii. Din acest punct de vedere, cetăţenii se împart, dihotomic, în ceea ce o studentă de-a mea numea „cuţofili“ şi, la extrema cealaltă, ceea ce am putea numi „javrofobi“. La noi, aceştia din urmă sînt mult mai numeroşi şi mai vocali: „plăcerea mea este să dau cu maşina peste javre. ahahhahaha aşa aş da şi peste criminali şi zoofili, nu cred că ar fi păcat“ – se lăuda un forumist. „Era o babă la mine în bloc care avea grijă de nişte maidanezi, şi într-o seară cu nişte prieteni, i-am omorît javrele iar un cîine i l-am lăsat în faţa uşii. Am rîs două săptămîni“ – se laudă el. „La săpun cu javrele maidaneze!“ – îndemna un altul. „Javrele nu au ce căuta libere pe străzi“ – era de părere un al treilea. Şi, bineînţeles, şi maidanezii capătă imediat o culoare politică: „Dar de ce trebuie să le dau de mîncare ca să nu mă muşte? Asta seamănă a «taxă de protecţie», colorată borîtă USL-istă!“. Dincolo de aceste excese de agresivitate, o categorie mai rezervată pare să împărtăşească sentimente de genul următor: „Mă bucur pentru fiecare cîine individual, dar cîinii per total şi pe termen lung nu e o soluţie să îi hrăneşti, trebuie să îi duci undeva“. Iar acest „undeva“ este treaba statului. În sfîrşit, la extrema cealaltă, cuţofilii invocă „iubirea pentru animale şi gîndul că merită aceeaşi atenţie ca şi un om“ şi consideră că „şi cîinii sînt suflete“ şi că „numai Dumnezeu are dreptul să ia viaţa unei fiinţe“.

Nici unii, nici alţii nu ştiu însă ce-i de făcut. Cetăţenii îşi apără, adesea, cîinii lor, totdeauna drăguţi şi neagresivi: „tata le dă drumul şi dimineaţa şi seara că au învăţat să se întoarcă înapoi şi le dă drumul pe stradă, aşa, şi vin înapoi, adică... el nu-i lasă de capul lor şi stau pe acolo...“

Dar se tem de cîinii celorlalţi, totdeauna periculoşi, exprimînd astfel o ambivalenţă greu de gestionat. Cu toţii consideră, în consecinţă, că e treaba statului să rezolve problema, „că d-aia plătim taxe!“. Doar puţini sînt de părere că „vinovaţi sîntem cu toţii, că nu facem nimic...“

Iar statul nu ştie nici el ce să facă. Deşi a semnat tot felul de convenţii, nu are nici un cadru legal, acceptat şi acceptabil, pentru a acţiona în mod coerent şi consecvent. Ca orice stat modern, se vede în situaţia de a garanta un spaţiu urban „modern“, adică ordonat, curat şi eficient. Trebuie, deci, să „cureţe“ oraşul de tot ceea ce impietează această ordine „civilizată“ – aşa cum ne-a promis şi Silviu Prigoană, de pildă, înainte de alegerile municipale din Bucureşti. Doar că unde nu e lege, funcţionează tocmeala, iar unde e tocmeală, cineva îşi va lua totdeauna partea leului, maidanezii devenind astfel o sursă de venituri în cel mai bun caz dubioase şi clientelare. Iar eşecul statului în această privinţă ne afectează pe toţi, nu numai în viaţa noastră cotidiană, ci şi în imaginea şi mîndria naţională: „maidanezi sîntem cu toţii, aşteptînd să ne adopteze UE!“ – se plînge un bucureştean. „Sîntem maidanezii Europei!“ – exclamă un altul. Sîntem, adică, necivilizaţi...

Dincolo de acest registru al politicilor urbane, sublime, dar care lipsesc cu desăvîrşire, lucrurile sînt, de fapt, şi mai complicate. România a semnat şi ea Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor. Sînt curios cîţi români ştiu însă acest lucru şi, mai ales, cîţi cunosc ce presupune aceasta. Şi nu vreau să mă gîndesc cîţi ar fi de acord dacă ar şti... Căci este vorba despre o adevărată „răsturnare copernicană“ a viziunii despre Om şi Lume. „Cîinii au aceleaşi drepturi de a trăi pe această planetă ca şi oamenii“ – afirmă o forumistă din Londra. Cîinii sînt însă doar o verigă în acest lanţ al extinderii drepturilor şi egalităţii, ansamblul vizînd, nici mai mult, nici mai puţin, decît egalitatea dintre cultură şi natură. După ce, începînd de prin secolul al XVI-lea, s-a impus (cu greu!) ideea de egalitate a tuturor oamenilor, dimpreună cu convingerea fermă în superioritatea Omului asupra Naturii, iată deci că se conturează o nouă luptă, vizînd anularea acestei ierarhii şi impunerea unei egalităţi extinse, care să cuprindă şi natura, în speţă animalele: din inferioare şi supuse Omului, acestea încep să fie considerate egale cu acesta.

Expresia „canină“ a acestei mutaţii poate fi ilustrată prin parcursul cîinelui din curtea ţăranului, trecînd prin apartamentul orăşeanului şi, mai recent, prin patul acestuia, pînă în cimitirul canin. Astfel, însăşi ideea de „unitate domestică“ se schimbă, ea incluzînd acum coabitarea om-animal: „poartă-te cu un cîine aşa cum te porţi cu un copil!“ – cerea, nu de mult, o mare asociaţie de protecţie a animalelor.

Semnatar al acestei carte, statul habar n-are ce să facă cu ea. Şi, ca să fim oneşti, cîţi dintre noi sîntem pregătiţi să o aplicăm?...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.