Luarăm Nobelul!
Dacă tot s-a discutat zilele astea despre cartea Alinei Mungiu-Pippidi, al cărei titlu incită la reflecţii asupra motivelor pentru care românii nu iau premiul Nobel, iaca dandana: toţi românii încasarăm rîvnita distincţie. O încasarăm în virtutea faptului că sîntem cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, iar numita organizaţie a fost distinsă la categoria „pentru pace“.
Reacţiile au fost interesante şi au acoperit toată gama: de la miştourile îngroşate ale euro-britanicilor-sceptici-prin-definiţie pînă la declaraţii entuziaste ale cîte unui şef de stat dintre cele 27, ale lui José Manuel Barroso sau ale cîte unui europarlamentar mai dedicat eurofederalismului. În general, cetăţenii statelor membre s-au dovedit nedemni de statutul lor suplimentar, acela de „cetăţeni europeni“, dovedind însă mult spirit practic. Prin micile declaraţii difuzate de televiziuni în ziua nominalizării premiului, diverşi ingraţi de naţionalitate grecească, spaniolă, italiană sau portugheză au dat din umeri şi au mormăit printre dinţi diverse referiri la tichii de mărgăritar şi persoane atinse de calviţie.
Sînt nedrepţi toţi oamenii ăştia. Pentru „unitate în vremi de criză“ nu ştiu dacă merita. Uniunea are însă dreptul deplin de a revendica recunoaşterea calităţii de aducător al păcii. Mormăitorii printre dinţi uită că bunicii lor, acum 70 de ani, se luau temeinic în cătarea armei pe coasta Normandiei, în sudul Italiei, în nordul Africii, în stepa Rusiei sau pe cerul Angliei. Între 1870 şi 1945, timp de 75 de ani (cam cît au trecut de la Al Doilea Război Mondial pînă azi), în trei războaie, milioane de francezi şi nemţi s-au măcelarit cu temeinicie patriotică, relativ inutil. Pe lîngă ei, au murit alte milioane de ruşi, englezi, unguri, italieni, austrieci, români, spanioli, bulgari. Apoi, a apărut Uniunea asta, a Cărbunelui şi Oţelului, cum s-a numit întîia oară (materiile prime pentru industria de armament, între altele). Veteranii ultimului război mondial s-au trezit mutaţi din tranşee în birouri, de o parte şi de alta a unor mese de negociere. Discutau tarife de import, norme de calitate a produselor, dimensiunea standard a laminatelor. S-au luat cu vorba, au găsit alte şi alte pretexte de negociere. Discuţiile în birouri confortabile erau mult mai plăcute decît săpatul de tranşee sau căratul camaradului muribund pînă la un spital de campanie. De la oţel şi cărbune s-au trezit că vorbesc şi despre agricultură, pentru că în anii ’50 siguranţa alimentară era încă o problemă la nivel european. Apoi au venit şi alte ţări, organizaţia s-a extins, la fel şi subiectele de negociat. Generaţiile de birocraţi s-au primenit, veteranii de război au dat învăţătura lor înspre cei mai tineri: staţi mai bine aici, în Place Schuman, la aer condiţionat, decît pe colina Monte Cassino. Plictisiţi-vă. Plictiseala negocierii dimensiunii castravetelui calitatea întîi este de preferat fiorului naţionalist cu care am fost noi chemaţi la oaste.
Apoi a venit 1989, Uniunea a adăugat oarecare cerinţe politice menite a asigura mersul democratic şi a primit, în scurt timp, ţările din est. Mai puţin pe cele din fosta Iugoslavie, dar vin şi ele în curînd să semneze Tratatul. S-au prins şi ele că e mai profitabil să participe la seminarii şi conferinţe semi-inutile finanţate de varii axe prioritare, decît să se alerge cu arma în mînă, întru idioată primenire etnică, pe judeţe.
Da. Pacea europeană este cel mai mare succes al Uniunii. Au trecut generaţiile şi ni se pare că asta nu e mare scofală. Ne-am obişnuit cu ea, cu Pacea. Azi ne preocupă mult mai mult Prosperitatea. Economia. E de înţeles, în vremi de criză. Aici, Uniunea mai are încă de confirmat. Nu e de ajuns că a reuşit să facă o piaţă unică pentru jumătate de miliard de oameni. Vrem mai mult. Ni se pare că trăim un eşec şi că premiul pentru pace e un fel de glumă.
De aceea, aş îndrăzni să o provoc pe Alina Mungiu. Următoarea ei carte să caute să afle de ce nu va lua Europa Nobelul pentru Economie. La ora cînd scriu, respectiva distincţie nu s-a acordat încă. Aud că principalii doi favoriţi sînt americani. Amîndoi sînt americani. Nici o mirare.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
