„Cine te-a pus pe tine aici?“

În vara anului 1996, ne aflam în sudul Angliei, la Chichester, în vizită la o distinsă englezoaică în vîrstă de aproape 70 de ani, o persoană interesată de România unde, în tinereţe, petrecuse o bună perioadă de timp. Învăţase limba şi încă o ştia perfect. După ce am oripilat-o descriindu-i în amănunt situaţia din Bucureştiul acelui moment, cînd la putere era Guvernul Văcăroiu, rata inflaţiei depăşea 50%, corupţia era generalizată, băncile dădeau numai credite preferenţiale şi neperformante iar la tot pasul înfloreau mici şi mari escrocherii, discuţia a ajuns şi la problemele lor, mai exact, la eşecul căsniciei prinţului Charles cu lady Diana. Cei doi trăiau deja de vreo patru ani separaţi, pronunţarea divorţului era iminentă iar presa din toată lumea întorcea chestiunea pe toate părţile. Am comentat şi noi mult mediatizata situaţie, ca şi cum ar fi fost vorba despre nişte cunoscuţi sau nişte vecini de-ai noştri, încercînd să găsim cauze şi vinovăţii. Unii ţineau partea Dianei, alţii pe cea a prinţului Charles. La un moment dat, în focul discuţiei, cineva a întrebat într-o doară: „Dar regina?“. În clipa aceea, simpatica englezoaică s-a îmbăţoşat brusc şi pe un ton din care dintr-odată dispăruse orice urmă de umor, a exclamat: „What’s with the Queen? The Queen is OK“. Am încetat imediat trăncăneala noastră uşuratică, realizînd că am călcat într-o zonă tabu.

Mai tîrziu, cînd lucram la BBC, am aflat că una din regulile de bază ale, probabil, celei mai prestigioase instituţii de presă din lume, este aceea că atunci cînd prelucrezi sunetul unei ştiri despre regină, n-ai voie să-i întrerupi vreo frază sau să-i micşorezi volumul vocii pentru a interveni pe deasupra cu traducerea. Procedeele radiofonice obişnuite nu se aplică şi în cazul reginei, ale cărei enunţuri trebuie să se audă clar de la cap la coadă. Şi nimănui nu-i trecea prin cap să comenteze o asemenea regulă (nici chiar cîrcotaşilor de români angajaţi ai acestei instituţii).

Atunci am înţeles că noului român republican îi lipseşte exact o asemenea limită. O instituţie, o funcţie, o persoană acceptată de toată lumea din convingere, din bun-simţ sau din educaţie, ca fiind reprezentativă şi simbolică pentru toţi. Un model, om şi el fireşte, dar pe care să nu ţi-l doreşti bîrfit sau vorbit de rău, fiindcă ştii ori intuieşti că terfelirea numelui său înseamnă automat şi terfelirea propriei tale demnităţi. Desigur, se poate spune că regina Angliei este un model de-a dreptul istoric. Dar şi vărul ei, regele Mihai, este un asemenea model care, după decenii de îndoctrinare comunistă şi antimonarhistă, după nenumărate şi perseverente încercări de compromitere, a rămas pentru unii şi a redevenit pentru alţii, prin demnitatea şi atitudinea sa, un simbol de necontestat.

La recenta sa aniversare, mare parte din lumea politică şi din presa românească nu a pierdut ocazia să se poziţioneze într-un fel sau altul faţă de persoana sa şi faţă de ideea monarhică în general. Unele declaraţii sau atitudini au fost cu adevărat la înălţimea momentului. Altele s-au înscris însă în neobosita cîrcoteală a tristei „republice podgorene“ româneşti, aceea care ne face să nu mai vedem nimic de sus, cu calm şi detaşare, care ne împinge să căutăm tot felul de dedesubturi şi cancanuri ieftine, să găsim defecte, vulnerabilităţi şi puncte criticabile, să descoperim pretutindeni numai interese necurate şi oameni ticăloşi (bineînţeles, cu excepţia propriei noastre persoane), să nu mai înţelegem şi nici să preţuim toleranţa, respectul, demnitatea, onoarea, decenţa, să nu mai apreciem rînduielile şi sărbătorile şi, în general, omul, în deplinătatea importanţei sale.

Bineînţeles, există o categorie de oameni care se consideră deştepţi, total liberi şi independenţi, care nu recunosc şi nu au nevoie de modele ori de simboluri, care nu se vor reprezentaţi de nimeni, considerîndu-se pe deplin suficienţi lor înşişi. E dreptul şi mîndria lor să fie aşa. Dar e un soi de ateism civic care dă rezultate în ţări cu cetăţeni extrem de raţionali, educaţi, înstăriţi şi în foarte mare măsură independenţi faţă de stat. La noi însă, aş observa că, de prea multe ori, genul ăsta de gîndire are ataşată o nuanţă ridicolă. Bîntuit inevitabil de spiritul caragialian, naşte adesea aprigi „susţinători ai ordinii în Republica Ploeştilor“.

Mulţi continuă să-şi dorească în fruntea ţării preşedinţi aleşi (sau nu) prin vot popular, cărora apoi, prin presă sau prin bancuri şi discuţii, să le poată zice eventual nea Nicu, Ilici, Ţapu, Băse ori, cine ştie... Căcărău. Important e, adică, să fie nişte indivizi, mai buni sau mai răi – puţin contează, dar pe care să-i perceapă ca fiind asemeni lor sau chiar mai jos, ridicaţi din „bobor“, şi pe care să-i poată vota (sau nu!?), dar în orice caz să-i poată apoi înjura (ba, chiar şi împuşca). Pare destul de limpede că sistemul acesta, care funcţionează prin alte părţi, la noi creează mai degrabă stări negative. Cînd nu uneşte întru revoltă, dezbină steril, consumînd de pomană energiile populare. Şi e poate cazul să găsim un alt model de raportare la propriile noastre limite şi la cei care ne conduc.