Spitalul de campanie şi cofetăria
„(dl Mircea Vasilescu va numi cele ce urmează «sofism»)
Imaginaţi-vă, dle Cătălin ŞTEFĂNESCU, un spital de campanie care ar pune răniţilor exigenţa demnităţii: «te vindec («mîntuiesc» în greceşte), dar încetează să te aoleşti, nu te mai scăpa pe tine, intră şi tu în rîndul lumii, că ne faci de rîs».
Cam asta ar trebui să fie, după domnia-voastră, vederea bisericii asupra «turmei». Ori vocaţia ei sînt, în primul rînd, cei fără demnitate, umilii, «pleava şi neghina» lumii. Şi nu sunt doar «clienţii» ci, alături de «păstori», şi corpul ei. Sfinţii, «evoluaţii», înduhovniciţii – sînt ai bisericii doar în al doilea rînd. Demnitatea de acest tip, onorabilitatea, nu intră (n-ar trebui să intre, că nu ştiu dacă mai este conştientă de asta) în socotelile Bisericii. Adică, chiar dacă pare straniu, Biserica îşi trage legitimitatea terestră din cei «neduşi la biserică» – nu din «credincioşii» bien endimanchés, şi cu atît mai puţin din «intelectuali». Raţiunea «spitalului de campanie» sînt amputaţii – nu atleţii. «Analiza» nu este suficientă pentru elucidarea unei astfel de probleme, atît timp cît sensul scapă analistului. Dincolo (mai sus) decît analiza intelectuală se află «la raison des choses», sinteza, faţă de care anecdota, accidentul pe care intelectul îl «analizează» poate avea altă direcţie. Lucrul trebuie gîndit din ambele direcţii, altfel «gîndim» degeaba.“
Am redat întocmai comentariul domnului Adrian Rusu, la articolul „Îmbulzeală. Sarmale. Moaşte“ pe care l-am scris în numărul trecut al revistei.
Mulţumindu-vă pentru mesaj, domnule Rusu, încerc să vă răspund, la fel de lipsit de certitudini, ca în momentul în care am scris articolul pe care îl comentaţi. Un articol care e foarte departe de „analiză“, aşa cum, fin-ironic, aţi considerat dumneavoastră. Şi, cu speranţa că aţi citit întregul articol, nu doar începutul şi sfîrşitul lui, îmi mai asum încă o dată riscul de a scăpa sensul şi de a pierde „la raison des choses“. Nu cred că ştiu ce e Biserica. Uneori, mi se pare că pot întrezări ce nu ar trebui să fie. În naivitatea mea, de om pornit pe cărările „gînditului“ degeaba, cred că Biserica nu are, totuşi, nimic împotriva actului de a gîndi, fie el şi în zadar. Şi sper că această instituţie nu se adresează doar „neduşilor la biserică“. Încă mai trag nădejde că aici e loc şi pentru „intelectuali“, şi pentru firoscoşi, fiţoşi, posesori de capacitate de sinteză, deştepţi şi proşti deopotrivă, bogaţi, săraci, credincioşi, necredincioşi, albi, negri, galbeni şi toţi cîţi or mai fi pe lumea asta. Nu cred că Biserica e, în primul rînd, pentru… cineva anume. Cred, fără să am pretenţia că ştiu, în faptul că se adresează, în egală măsură, tuturor. Altminteri, n-ar fi un „spital de campanie“. Nevoia de „spital“ nu ocoleşte pe nimeni, indiferent de gradul de iluminare a pacientului.
În deschiderea comentariului dumneavoastră, spuneţi că „domnul Mircea Vasilescu va numi cele ce urmează sofism“. Nu ştiu. Aşa o fi. Dar aş numi afirmaţia „Raţiunea «spitalului de campanie» sînt amputaţii – nu atleţii“, mai degrabă, un truism. E ca şi cînd ai spune că raţiunea cofetăriei sînt prăjiturile, nu murăturile. La vreme bună după Evul Mediu, mi se pare că îmbulzeala şi călcatul în picioare la distribuirea sarmalelor n-au nici o legătură cu mîntuirea. La fel de bine cum frecarea de racla sfîntă a cardului bancar sau a hainei unui candidat la o admitere nu înseamnă automat o sporire a contului sau o plasare pe lista de admişi. Cred, sper, că Biserica – orice va fi însemnînd acest lucru – nu încurajează, de fapt, aşa ceva. Mi s-ar părea cumplit de trist. Nu despre vreo formă de „onorabilitate“ e vorba aici, domnule Rusu. Nici despre bun-simţ, decenţă, băţoşenie, intelectualism, superficialitate sau profunzime. Ci despre confundarea smereniei cu umilirea, despre înţelegerea la propriu a parabolei, despre manipulare grosolană, în locul găzduirii rătăcitului, a omului disperat care caută ajutorul sau a celui care a descoperit că sensul vieţii sale e calea spre mîntuire.
Nu vreau să deschid nici o polemică, oricît ar fi ea de civilizată, nici să critic de la înălţimea vreunei pretenţii de certitudine şi, cu atît mai puţin, să intrăm într-un schimb de focuri retorice, uzînd de citate de prin Pateric sau din scrieri teologice. Am cădea într-un ridicol mai mare decît cel al (totuşi!) simpaticelor dispute tehnico-tactice din urma unui meci de fotbal. Pentru că nu în esenţa lucrurilor foarte serioase pe care le semnalaţi stă mîhnirea de la baza articolului de săptămîna trecută. Ci în ceva mult mai simplu. Într-o inevitabilă coajă a lucrurilor. O pojghiţă a aparenţei care, în mod paradoxal, produce diferenţă. Gestul prim. Minima întindere de mînă spre cei prăbuşiţi în praf. Nu călcaţii pe cap fac „corpul“ Bisericii, ci cei care, luaţi de mînă, pornesc, călăuziţi, pe calea care a fost încredinţată Bisericii. Nu pot să nu contrazic pe cineva, oricine va fi fiind, atunci cînd spune că e normal, e în firea lucrurilor şi a Bisericii să ne călcăm în picioare lîngă cazanul cu sarmale şi să frecăm cardul şi hainele de racla sfîntă. Biserica, cred, nu e o instituţie a umilirii celor care îi calcă pragul, ci a învăţării smereniei şi a călăuzirii pe drumul spre mîntuire. Nu despre „onorabilitate“ e vorba aici. Ci despre măsura lucrurilor.
Mi-e greu să înţeleg raţiunea de a fi a Bisericii, în felul acesta, al spitalului de campanie, cîtă vreme strălucirea lumească a instituţiei e atît de evidentă.
Raţiunea de a fi a cofetăriei sînt prăjiturile, nu murăturile.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
