O nouă poveste doctorală
În urmă cu doi-trei ani, scriam – tot în Dilema veche („Poveste doctorală“) – despre păţaniile unui fost coleg (specialist în aeronautică) din timpul susţinerii tezei sale de doctorat. Vă amintiţi, probabil, omul nostru nu prea avea „aderenţă“ la realitatea protocoalelor academice româneşti şi, pe fondul unor coincidenţe suprarealiste, ajunsese să provoace o veritabilă comedie a erorilor în orele de agapă ce au succedat întrunirea universitară ca atare. Anii au trecut şi personajul în cauză a devenit mult mai pragmatic, încercînd să se raporteze la dinamica lucrurilor, într-un mod adecvat. Este posibil ca şi mariajul să-l fi adus, oarecum, cu picioarele pe pămînt. Totuşi, viaţa amicului meu luă, din nou, o turnură interesantă în momentul în care tînăra sa soţie (chimistă) se află în faţa trecerii propriului doctorat. Proaspăta familie decise că nici un detaliu al protocolului academic nu va fi, de data aceasta, ratat.
Amîndoi (doctor şi doctorandă) se implicară energic în organizare, descoperindu-şi, pas cu pas, nebănuite abilităţi administrative. Soţul se ocupă integral de cazarea oaspeţilor şi de restaurante, iar soţia alese să conducă ostilităţile pe frontul cumpărăturilor şi al diverselor ornamente. Fură rezervate camere (luxoase) la unul dintre cele mai şic hoteluri din Capitală. Mesele festive erau programate la localuri cu ştaif, iar meniurile urmau să fie „de cinci stele“. A fost angajată şi o importantă firmă de catering pentru protocolul de după susţinere, în interiorul căruia publicul să aibă ocazia să ciocnească o cupă de şampanie şi să ronţăie, eventual, o aripioară de pui picantă. În sfîrşit, doctoranda în chimie cumpără ea însăşi cantităţi masive de cafea, pateuri, saleuri şi baclavale, menite să îndestuleze comisia pe parcursul orelor de şedinţă academică. Lor li se adăugară frumoase buchete de flori, apă minerală, păhăruţe de plastic, ornamente prietenoase, precum şi cadouri selecte pentru fiecare membru al board-ului: cîte un stilou Parker de ultimă generaţie, prevăzut cu peniţă ascuţită, din aur pur.
Ziua marilor emoţii se apropie vertiginos. Prietenul meu îi aşteptă pe membrii comisiei la aeroport şi îi duse, pe rînd, la hotel. Ceva îi zicea însă că acţiunea nu debutase sub auspicii foarte faste. Avioanele din vestul ţării sosiseră cu întîrzieri de şapte-opt ore (din cauza unei ceţi persistente, abătute peste Aeroportul Băneasa), în timp ce cursa din est nici nu mai aterizase la Bucureşti, fiind deviată spre Constanţa. Astfel, pe profesorul de la Iaşi, eroul nostru îl pescui, zgribulit, de la Obor, unde îl abandonase un autocar pe la 3 dimineaţa. Soţia doctorandă se gîndise, pe de altă parte, să lase Parker-urile, frumos împachetate, pe paturile din camerele de hotel ale oaspeţilor (ca un fel de welcome gift), evitînd, în acest chip, situaţiile stînjenitoare din final, cînd ea ar fi trebuit să înmîneze referenţilor, direct, nişte cutiuţe suspecte.
Problema fu că unul dintre profesorii veniţi din Ardeal nu pricepuse mecanismul de deschidere a şmecherului ambalaj Parker şi, trăgînd de el, se tăie serios la patru degete de la mîna dreaptă. Sîngerînd destul de abundent, merse la colegul din camera alăturată, pentru ajutor. Ghinion însă! Cel de-al doilea profesor din vestul ţării era blocat în baie. Neacomodat cu touchscreen-urile de pe pereţii hotelului, bătrînul savant nu mai ştia pe ce să apese pentru a desfereca uşa toaletei (din fericire, celularul îi rămăsese în buzunar, aşa încît îşi sună nevasta la Cluj, rugînd-o să afle numărul de la recepţia hotelului unde stătea şi să alerteze personalul că a devenit prizonier în baia propriei camere). Ambii musafiri au fost salvaţi de bellboys, aşa încît, spre miezul nopţii, stăteau resemnaţi în paturile lor: unul cu mîna bandajată, pulsînd ca o inimă de fotbalist în cantonament, celălalt cu ochii şi urechile în stare de excitabilitate maximă, atent la fiecare sunet electronic ce s-ar fi auzit prin cameră şi la fiecare luminiţă ce ar fi străbătut pereţii întunecaţi.
Nici pe la casele membrilor bucureşteni ai comisiei situaţia nu era mai roz în seara respectivă. Îndrumătorul tezei avusese o ceartă epocală cu fiica adolescentă şi zăcea, insomniac, în aşternut, negru de furie, iar decanul Facultăţii (preşedintele comisiei), alergic la arahide, mîncase, pofticios, după cină, o prăjitură cu alune (fără să ştie conţinutul cremei), iar acum avea capul umflat ca un dovleac de Halloween. De aceea, a doua zi, la eveniment, profesorii din prezidiu, descompuşi, păreau descinşi dintr-o pînză Bosch. În timpul susţinerii, amicului meu îi sună, strident, mobilul şi a fost obligat să răspundă: îl apelau reprezentanţii firmei de catering (care nu ştiau la ce etaj să aducă mîncarea). Nu putuse nici măcar să iasă din sală, întrucît, neprevăzător, se aşezase la mijlocul băncii din faţă, ajungînd să fie încadrat, din amîndouă flancurile, de diverşi spectatori.
Nefericirea venea totuşi din faptul că băiatul de la catering nu prea avea semnal în clădire, aeronautul văzîndu-se obligat să strige, în plen, de mai multe ori – „La doi, pe stînga!“ –, pînă cînd decanul cu capul supradimensionat înşfăcă o prăjiturică de pe masă, cu cremă maro (prezumtiv de alune), şi i-o aruncă drept în faţă recalcitrantului participant. Ilaritatea s-a stopat brusc, acoperită fiind de răcnetul sfîşietor al profesorului de la Iaşi, care, neştiind să acţioneze recipientul cu cafea fierbinte, se împroşcă pe piept cu un jet consistent de lichid negru opărit. En fin, exact atunci, băiatul de la catering intră furtunos în amfiteatru şi se împiedică de pragul uriaş al uşii. Zeci de aripioare cu sos aterizară în poala îndrumătorului tezei, căruia faţa adolescentină a bietului amploaiat îi aminti subit de mina obraznică a fiicei sale. Fără să ezite, profesorul luă teza groasă de pe catedră, ca pe o armă, şi se năpusti asupra tînărului înecat în ketchup şi frişcă.
Rezultatul susţinerii e irelevant. Important rămîne faptul că, la scurtă vreme, soţia i-a intentat prietenului meu proces de divorţ.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
