Un comentariu

Comentariul postat de Raluca Neferu la pilula mea din numărul trecut merită un contra-comentariu. Iată ce ne spune dînsa:

„Întrebarea «Ce preferaţi, un loc de muncă sigur, dar mai prost plătit sau unul mai bine plătit, dar nesigur?» nu mi se pare în totalitate corectă. Sînt sigură că toţi ar prefera ceva pe la mijloc sau eventual o echilibrare a riscului în familie (unul să cîştige mult şi să aibă un job nesigur şi altul să lucreze la stat). E adevărat însă că mai mulţi oameni ca în România, care să prefere să cîştige puţin (a se citi foarte puţin), dar să aibă job sigur, şi, foarte important, să aibă mult timp liber (să vină la 15-16 de la serviciu, să aibă vara liberă etc.) mai rar vezi în altă parte... principiul a te mulţumi cu puţin, a duce o viaţă modestă, dar liniştită, în contrast cu a duce o viaţă mai îndestulată, dar cu mai puţin timp liber şi mai mult stres este bun în teorie. Numai că în Occident oamenii fac această alegere atunci cînd au un nivel de trai cel puţin decent şi îşi permit anumite lucruri fără a se speti muncind. De ce aleg românii însă să aibă mult timp şi bani doar atît cît să nu moară de foame (fără a putea ieşi undeva sau a merge într-o vacanţă) rămîne un mister de nepătruns...

Nu, nu este nici un mister aici! Dimpotrivă, lucrurile sînt cît se poate de clare dacă le privim în contextul social şi istoric din care s-au născut.“

Mai întîi însă două vorbe despre întrebarea în sine. Este o întrebare cu răspuns forţat, desigur, ceea ce elimină din start o serie de nuanţe intermediare posibile, dar evidenţiază mai bine tendinţele semnificative. Am fi putut adăuga, de pildă, varianta „să munceşti cît mai puţin şi să cîştigi cît mai mult“ sau „să moşteneşti o avere de la mătuşa Tamara“. Vă asigur că majoritatea ar fi ales una dintre aceste soluţii, ceea ce ar fi „demonstrat“ statistic că românii sînt o societate de leneşi. Doar că atunci chestionarul ar fi manipulat răspunsurile. Da, este adevărat, statistica poate „demonstra“ orice, dar în aceeaşi măsură în care, de pildă, analizele biochimice pot fundamenta azi faptul că leuşteanul este bun pentru sănătate iar mîine că are efecte secundare riscante. Nu este minciună, este doar omisiune, selectare părtinitoare a variabilelor. Cînd este intenţionată, se cheamă manipulare. De vină nu sînt însă statistica, sociologia, medicina, ci de vină este persoana care le utilizează – dar şi cea care nu ştie să citească datele. Punct.

Despre „misterul“ acestei tendinţe majoritare acum.

Explicaţia trebuie căutată mai întîi şi mai întîi în faptul esenţial că sîntem o societate de sorginte ţărănească şi continuăm să fim pe departe cea mai mare populaţie rurală şi agricolă din Europa. Din acest punct de vedere, comentariul adăugat de Ionut Skrypnyk este profund nedrept: „În folclorul nostru nu există conceptul de drept de breaslă sau de respect de tip burghez, ci doar de mămăligă care explodează doar dacă jugul apasă prea din-cale-afară“ – spune dînsul. Păi, ce să caute breslele la ţară şi de unde spirit burghez fără burghezie? În plus, transpare aici o păcătoasă ambivalenţă faţă de ţăran în general. Mitul naţional a patrimonializat ţăranul festiv, cel al tradiţiilor şi sfintelor obiceiuri strămoşeşti. Ţăranul de duminică este bun şi trebuie salvat, ţăranul din restul zilelor săptămînii este rău, este „băi, ţărane!“. Cam multă ipocrizie... Ne place sau nu, trebuie să ne asumăm integral ţărănitatea.

În această lume ţărănească, ethosul muncii este unul diferit. A argumentat-o de mult Ciajanov şi, pe urmele lui, ciajanoviştii noştri, de la Madgearu la Vulcănescu. Pe scurt, raportul dintre osteneală (cît munceşti) şi folos (ce beneficiu aştepţi de pe urma muncii tale) este unul diferit de „spiritul protestant“ care a alimentat naşterea capitalismului occidental. Osteneala are în acest caz şi o dimensiune morală, de rost, de a fi şi nu doar de a avea, putînd fi rezumată mai degrabă prin termenul de îndestulare decît prin cel profund diferit de bunăstare şi logica sa acumulativă. Ea are atît un prag inferior, sub care devii un „neisprăvit“, chiar dacă munca respectivă este nerentabilă, cît şi un prag superior, marcat de folosul suficient, dincolo de care devii un „hrăpăreţ“: trebuie să munceşti pentru îndestularea gospodăriei, dar cu condiţia să te opreşti cînd ai destul! Un ideal în capitalism, acumularea este suspectă moral în societăţile ţărăneşti. Cît despre „vacanţă“, aceasta nu există în imaginarul ţăranului, pentru simplul motiv că natura, care îl hrăneşte, nu-şi ia niciodată concediu!

Vine apoi episodul comunist, care boicotează gospodăria. Aceasta rămîne însă o sursă importantă de venit şi subzistenţă, iar în anii ’80, fără mica economie domestică românii ar fi murit de foame. Era deci raţional să ai un serviciu care să-ţi asigure necesarul de lichidităţi, dar cu condiţia să nu-ţi mănînce tot timpul, căci atunci nu ar mai fi avut cine şi cînd să muncească în gospodărie. Vrînd să proletarizeze societatea, comunismul a creat de fapt o categorie amfibie de muncitori-gospodari, subcalificaţi, dar pricepuţi la de toate.

În sfîrşit, postcomunismul i-a reîmproprietărit pe ţărani, dar cu loturi de subzistenţă şi fără nici o politică agricolă coerentă şi consecventă. Pe de altă parte, a dezindustrializat oraşele, producînd fluxul invers de migraţie, de la oraşe spre sate. Salvarea a devenit din nou gospodăria. Dar o salvare precară. Cine a putut şi-a căutat deci de lucru în afară. Cine nu – visează şi astăzi la un serviciu minim asigurat. Iar dintre cei care trăiesc la oraş, majoritatea sînt deja prea în vîrstă ca să ia în piept riscurile necunoscute ale unui serviciu nesigur, chiar dacă mai bine plătit. Tineretul urban educat gîndeşte, evident, altfel. El intră în cei 30% care îşi asumă riscurile şi... visează la vacanţe.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.