Prohodul ziarelor

S-o luăm binişor, de la cîteva ştiri recente. Newsweek a anunţat oficial că în 2013 va închide ediţia tipărită şi va rămîne doar online. The Telegraph a scris despre The Guardian acelaşi lucru: în curînd va apărea doar online. (Patronul lui The Guardian a dezminţit – dar a făcut-o pe contul său de Twitter, adică o dezminţire cu jumătate de gură...) Aceste ştiri au făcut înconjurul globului, poposind pînă şi în ţărişoara noastră, ale cărei ocupaţiuni mintale majoritare sînt de cu totul altă natură...

Alte ştiri. În SUA, de cîţiva ani încoace, cotidiene vechi, cu tradiţie şi prestigiu (din Boston, Chicago şi alte oraşe), au rămas deja doar cu varianta online, întrerupîndu-şi glorioasa carieră de ziare tipărite. Pînă şi marele The New York Times a anunţat de cîtva timp că s-ar putea ca din 2013 să renunţe la ediţia tipărită. În Europa (iar aici intru în categoria „ştiri nebăgate în seamă“), mai precis în Franţa, sora noastră mai mare, cele două mari ziare – Le Monde şi Le Figaro – au lipsit de la chioşcuri în cîte-o zi, în vara asta, oferindu-le cititorilor – de nevoie – accesul deplin la varianta online. Cotidianul economic La Tribune apare doar online încă de la sfîrşitul lui ianuarie. În Grecia au dispărut ziare, dar nu le-a cîntat nimeni prohodul la nivel european sau planetar, căci avînd în vedere datoria enormă a Greciei şi problemele conexe, cui îi mai pasă de nişte amărîte de ziare? În ţările nordice, în schimb, lucrurile sînt stabile; Aftenposten – principalul cotidian norvegian – face chiar planuri de dezvoltare, iar acum vreun an şi ceva a lansat un nou supliment tipărit, eminamente cultural, cu apariţie lunară, care s-a vîndut peste aşteptări. În Germania, e aşa şi-aşa: marile ziare încă nu au temeri, cele mai mici da, se dezbate problema, dar încă nu e „fatal“... Dacă ieşim din ograda lumii occidentale, descoperim că în India ori Brazilia (şi alte state în plină ascensiune economică) există un boom al presei tipărite: vînzările au crescut considerabil în ultimii ani. Dar asta pentru că acolo are loc – pe repede-înainte – un proces prin care lumea occidentală a trecut de mult: accesul tot mai multor oameni la educaţie, deci şi la citit presa.

Rezum: ajuns cuţit os. Ceea ce se discută, prezumă, prevesteşte, pregăteşte, de cîţiva ani, devine tot mai mult realitate. Cotidienele tipărite îşi trăiesc, în lumea occidentală, asfinţitul. Pe ici-pe colo, şi cîte-o revistă săptămînală (dar deocamdată mai degrabă ca excepţie). Sigur, e la îndemînă să dai vina pe invazia Internetului – iar prezenţa lui pe noile dispozitive mobile nu face decît să grăbească trecerea presei pe suporturi electronice. Dar moartea lentă a ziarelor „aşa-cum-le-ştiam“ a început de mult, dinainte de Web 2.0, de bloguri şi reţele sociale. E surprinzător pentru mine cum de este uitat, în multe dezbateri care se străduiesc să explice de ce mor ziarele, marele duşman: televizorul. Acţiunea sa tenace de a transforma receptorul (de ştiri, de divertisment, de idei, de imagini) într-unul pasiv, care ia ce i se dă, la pachet cu reclamele care-i întrerup şirul privirii & gîndirii, a început de mult şi a creat efecte pe termen lung. E uşor să acuzi „tineretul din ziua de azi“ că nu mai cumpără presă tipărită, căci e tot timpul conectat la Internet; dar tineretul se conectează (şi) pentru a citi nişte „chestii“ care pînă mai ieri se numeau ziare, acum se numesc altcumva, dar cam tot aia sînt. În schimb, adulţii ajunşi la maturitate în Europa Occidentală sînt prima generaţie trăită cu telecomanda în mînă şi cu ochii aţintiţi pe oferta bogată de posturi TV comerciale. (Căci televiziunea a fost, în ţările europene, doar publică pînă acum vreo două-trei decenii; liberalizarea – şi, prin urmare, apariţia posturilor comerciale – a avut loc abia prin anii ’80.) E de meditat: cine „trădează“ cu adevărat ziarele? Generaţia celor de 20 de ani, care au crescut cu mouse-ul la îndemînă şi li se pare natural să dea click în loc să meargă pînă la chioşc? Sau oamenii de 40-50 de ani, care s-au dezvăţat treptat de ziare moţăind în faţa televizorului, iar acum renunţă la ele de tot?

Asemenea mici dileme şi reflecţii sînt valabile pentru ţările occidentale, care au trăit firesc, natural, în succesiunea lor normală, toate vîrstele presei libere. În România, am ars etapele. Ba chiar le-am pîrlit cu fulgi cu tot. În două decenii, ne-am „conectat“ direct la vîrsta pe care o trăiesc SUA şi Europa Occidentală. Ba chiar le-am luat-o înainte: ziarele noastre vor rămîne fără ediţii tipărite înaintea celor din Vest. Nu vorbesc de tabloide (deşi nici ele nu se mai vînd ca acum trei-patru ani), ci de aşa-numitele ziare „quality“: cifrele lor de vînzări au început să coboare sub 20.000 de exemplare. Într-un an, o să le cîntăm prohodul, individual sau în grup. Parţial, e vina jurnaliştilor: n-au reuşit să „ţină“ publicul cîştigat în anii ’90 spunînd poveşti interesante despre oameni şi vieţile lor ori investigînd o societate care, într-o aiuritoare tranziţie fiind, îţi oferă subiecte interesante la tot pasul. Parţial, e vina managerilor: s-au lăcomit, au crezut că ziarul e doar „un produs“ ca toate celelalte, vandabil prin marketing agresiv şi prin studii care să arate „comportamentul consumatorului“. O fi, dar cititul presei presupune practici culturale şi sociale pe care nu le-a studiat nimeni în România. Iar celor mai mulţi manageri de presă nici nu le-a păsat de asta, deşi aici e una dintre cheile problemei: dincolo de „comportamentul de consum“ – ca s-o simplificăm – ziarele apar pentru că nişte oameni vor să citească ce scrie în ele; aşa că trebuie răspuns la cîteva întrebări simple – ce, cum, cît, de ce citesc, ce discută cu nevasta ori cu prietenii la o bere despre ce au citit, în ce locuri citesc... (Sînt şi altele mai nuanţate, sînt tone de studii despre asta în lumea occidentală; unele se potrivesc la realitatea românească, altele nu.) Problema e că, mutate online, ziarele încep să facă aceleaşi prostii pe care le-au făcut în ultima vreme şi pe hîrtie: vor audienţă cu orice preţ. Ceea ce nu e rău în sine. Dar în loc să-şi construiască răbdător o audienţă, se zbat între trucuri ieftine, uitaţi-vă un pic la „tehnica“ titlurilor de pe site-urile ziarelor: „Cutărică a făcut nu-ştiu-ce. Click aici să aflaţi“. Click-urile fac audienţă. Dar audienţa ce face? În nici un caz nu aduce banii necesari pentru a ţine ziarul/site-ul în viaţă.

Dar va mai dura un pic pînă cînd ziarele online (sau cum se vor numi ele de aici înainte) vor conştientiza propriile probleme. Deocamdată, să ne pregătim să cîntăm prohodul cotidienelor tipărite. Doar n-o să fim în afara „lumii civilizate“, nu? Numai că „lumea civilizată“ a ajuns aşa şi datorită ziarelor pe care le-a inventat, crescut şi ţinut vreme de zeci şi zeci de ani. Nu-i nimic, noi avem televiziuni. O să aflăm de acolo ce ni se întîmplă. Sau, mai bine zis: o să ni se întîmple ce aflăm de acolo.