Yehuda Elkana

Aflu că pe 21 septembrie a murit, la Ierusalim, Yehuda Elkana. Ştiam că e foarte bolnav, dar mă bizuiam pe firea lui tonică, pe surîsul lui deopotrivă cordial şi ironic, pe umorul lui, pentru a refuza ideea unui deznodămînt precipitat. Nu acceptase formulele convenţionale de tratament şi îşi invitase prietenii să nu-i facă vizite consolatoare… Construia, asiduu, noi proiecte de reformă universitară şi, o bună bucată de vreme, continua să ofere mese excelente: era un bucătar împătimit, robust şi exotic, mereu bucuros de oaspeţi. (L-am întrebat, odată, ce sfaturi mi-ar da, dacă aş vrea să mă apuc şi eu de gătit. Mi-a răspuns prompt: 1) Nu găti decît ceea ce îţi place să mănînci tu însuţi şi 2) Găteşte abundent, în cantităţi mari. Asta intensifică gustul şi demontează fandoseala porţiilor „delicate“.)

Îmi dau seama că, în România, numele lui Yehuda nu spune mai nimic. Vestea cea rea am aflat-o prin Sorin Antohi, unul dintre puţinii lui colaboratori şi prieteni români. Yehuda ştia însă mai multe despre noi, decît ştim noi despre el. Ca rector (vreme de nouă ani) al Universităţii Central-Europene (CEU) de la Budapesta avusese mulţi studenţi din spaţiul românesc şi îi preţuia. În 1993, a fost unul dintre cei cîţiva universitari occidentali dispuşi să încurajeze constituirea unui Institut de Studii Avansate la Bucureşti (New Europe College). Avea vocaţie de ctitor, o spectaculoasă imaginaţie instituţională şi o neconvenţională capacitate de a credita proiecte cu miză improbabilă. Era mereu şi pentru (aproape) oricine disponibil, ştia să asculte, să pună întrebări neaşteptate şi revelatoare. Iubea dialogul şi îşi făcuse o conduită din a accepta, fără prejudecăţi şi fără crispări dogmatice, contradicţiile fertile ale oamenilor şi ideilor (Embracing contradictions – sună titlul uneia din contribuţiile sale ştiinţifice).

Avusese o viaţă cu totul neobişnuită. S-a născut în fosta Iugoslavie, în 1934, din părinţi evrei de limbă maghiară. Împreună cu ei, la vîrsta de 10 ani, a fost trimis la Auschwitz. A scăpat în mod miraculos, după cîţiva ani de muncă forţată. A emigrat, după război, în Israel, a făcut studii de filozofia ştiinţei la Universitatea Brandeis (doctorat în 1968 despre „emergenţa conceptului de energie“), a fost director, vreme de 25 de ani, al Institutului Van Leer din Ierusalim, cercetător asociat la Stanford, Oxford şi Berlin, profesor la Harvard şi Zürich. E cofondator şi editor al revistei Science in Context. S-a distins prin impozante lucrări de antropologia cunoaşterii, organizarea cognitivă şi politică a ştiinţei, reforma curriculară a instituţiilor de învăţămînt (îi va apărea, postum, o lucrare intitulată Universitatea secolului 21).

Yehuda Elkana era pretutindeni acasă. Ţinea, fireşte, la ţara neamului său şi conta pe viitorul ei, dar nu se sfia să avertizeze, curajos, asupra unor posibile derapaje ale politicii israelite. În această privinţă, era departe de conformitatea facilă a sloganurilor obişnuite. Îl irita o anumită formă de naţionalism evreiesc (cum îl irita orice formă de naţionalism), era de părere că democraţia nu funcţionează optim în limitele unui stat bazat pe religie şi nu socotea benefică manipularea politică a Holocaustului (el, care fusese una din victimile lui directe). Credea, mai curînd, că a face din această tragedie unică o „filozofie de viaţă“ poate avea consecinţe dezastruoase pentru sufletul colectiv al evreităţii. Ea trebuie să rămînă, în Israel, o temă a dezbaterii fiecăruia, dar nu o ideologie de stat. În schimb, în restul lumii şi mai ales în Germania, Holocaustul trebuie să fie, dimpotrivă, o temă a dezbaterii publice, un permanent exerciţiu de memorie asumată. Cu asemenea convingeri, Yehuda nu putea fi – şi nu voia să fie – un interlocutor comod pentru nici o tabără. Era de o perfectă autenticitate şi de o onestitate fără fisură.

M-a frapat, întotdeauna, iradierea vitală a prezenţei lui, fondul de bună-dispoziţie al discursului şi al comportamentului lui. Se simţea bine în pielea proprie şi în împestriţarea lumii. L-am întrebat, la un moment dat, care e secretul acestei reuşite. A zîmbit şi mi-a spus: „N-am decît un singur secret: credinţa sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în serios…“

Odihnească-se în pace!