Instanţa sforăia
Astăzi, Curtea Constituţională se află în luminile rampei. Deciziile ei sînt întoarse pe toate feţele şi comentate, la fel ca şi biografiile sau opiniile celor nouă judecători ai săi. Ba, chiar, aceştia au început să facă „dezvăluiri“ în presă, din culisele instituţiei. Fac parte dintre cei care cred că există instituţii pe care un jurnalist nu trebuie să le defăimeze în principiu. Există instituţii indispensabile statului de drept, democraţiei şi, în general, unei societăţii civilizate. Bunăoară, Parlamentul sau, de ce nu, Biserica. Unul îi reprezintă pe cetăţeni şi e instituţia centrală a unei democraţii, din cealaltă fac parte toţi cei „îmbisericiţi“, adică botezaţi. E dreptul, dacă nu chiar obligaţia, unui jurnalist să-i critice pe parlamentarii sau chiar pe preoţii care nu-şi fac datoria aşa cum se cuvine. Se poate pune în discuţie chiar reformarea unor asemenea instituţii. Însă pentru că o eventuală desfiinţare e de neconceput (ar fi un dezastru inimaginabil), cred că nimeni nu ar trebui să „lucreze“ împotriva lor, ca instituţii, nici măcar dacă la un moment dat are dovezi că toţi oamenii care, temporar, le servesc ar fi infractori. Nefiind poate chiar la fel de importantă ca Parlamentul, ca să nu mai vorbim de Biserică, Curtea Constituţională face parte dintre instituţiile fără de care un stat de drept nu prea poate funcţiona. Deci, nici ea nu ar trebui subminată în principiu, ca instituţie. Acestea fiind zise, am să relatez totuşi o întîmplare de la Curtea Constituţională, fără să vreau să o defăimez ca instituţie sau să interferez cumva cu discuţiile politice actuale din jurul ei.
Era prin iarnă, acum mai bine de zece ani. Asociaţia Naţională a Investitorilor FNI (mai pe scurt – păgubiţii FNI) se afla în plină luptă pentru recuperarea banilor dispăruţi în mecanismul conceput de SOV. Lupta se dădea prin mitinguri şi procese iar, la un moment dat, procesele ajunseseră şi la Curtea Constituţională. Avocaţii păgubiţilor ridicaseră cîteva aşa-numite excepţii de neconstituţionalitate, care trebuiau judecate de această curte. În sala de judecată, în aripa dinspre sud a Casei Poporului, au intrat vreo 40 de reprezentanţi ai păgubiţilor, însoţiţi de cîţiva ziarişti şi cameramani. Acestora li s-a atras atenţia că n-au voie să filmeze sau să fotografieze în timpul procesului. Cînd au apărut magistraţii, în complet de şapte plus procurorul de şedinţă şi un magistrat asistent, toţi în robe roşii cu lavaliere albe, lumea s-a ridicat în picioare. Judecătorii şi-au luat locurile pe jilţurile din lemn sculptat tapiţate cu pluş grena, formînd un prezidiu solemn. Nu mai asistasem la un proces aşa impunător. După cîteva formalităţi de început, avocata păgubiţilor, Ana Diculescu Şova, distinsa mamă (vitregă) a actualului parlamentar PSD Dan Şova, a mers la bară, în faţa judecătorilor, şi şi-a început pledoaria. Din cîte îmi aduc aminte, a bătut monedă pe faptul că CEC-ul, instituţie de stat, garantase prin contract depunerile la FNI, iar după falimentul FNI, păgubiţii nu primiseră nimic înapoi de la CEC. Pe măsură ce se desfăşura în faţa celor şapte judecători, discursul ei devenea tot mai aprins, tot mai plin de patos, tot mai convingător. Clienţii ei din sală, păgubiţii, păreau din ce în ce mai impresionaţi. Nu la fel se arătau însă şi judecătorii. Unul dintre ei, cu păr alb şi o guşă groasă care-i unea pe dedesubt fălcile rotunde, a prins a moţăi cu bărbia în piept, în ciuda electrizantei pledoarii care se desfăşura la nici trei metri în faţa lui. Era un moment uşor kafkian. Doar că profesia de avocat îşi dezvăluia unul dintre cele mai ingrate şi umilitoare aspecte. Apărătoarea păgubiţilor trebuia să-şi continue pledoaria, chiar dacă o făcea în pustiu. Ba, parcă şi mai ambiţionată, ea a început a-şi pigmenta oratoria cu mişcări ample ale mîinilor şi cu înclinări ale corpului dintr-o parte în alta, asemeni unei cîntăreţe de operă. Guşile şi fălcile celui adormit păreau să-i răspundă prin tremurul produs de un uşor sforăit.
Un cameraman de lîngă mine a început să-l filmeze discret, de la şold, ferindu-se de privirile vigilente ale poliţistului din sală, ca Michael Douglas în Sindromul chinezesc. Nu ştiu de la ce televiziune era şi n-am văzut vreodată scena pe vreun post. Mi-amintesc însă că, după ce magistratul s-a trezit brusc, cu o emisie sonoră specifică celor speriaţi de propriul sforăit, vreo două scaune mai încolo a adormit un altul. Somnul dulce şi, în acest caz, nezgomotos, îi era mîngîiat de razele călduţe ale soarelui, care pătrundeau prin geamurile înalte, făcînd să sclipească firişoarele de praf din aer. La sfîrşitul şedinţei, un FNI-ist avea să cadă în genunchi în faţa instanţei, implorînd să se facă dreptate. De-o parte se manifesta (sau se mima) disperarea, de cealaltă parte se dezvăluia o somnolenţă justiţiară suverană. Se zvonea că oricum decizia era clară dinainte. Şi, într-adevăr, Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate. FNI-ştii şi-au continuat procesul pe la alte tribunale. Iar judecătorii CCR or fi continuat să sforăie pe la alte procese. Nici unul dintre ei nu mai e în prezent la Curtea Constituţională şi poate că astăzi nu mai e posibil ce era în urmă cu zece ani.
