Istoria viitoarei lovituri de stat parlamentare - un fel de
Pe la începutul lui septembrie, Victor Ponta zicea că îl respectă pe Manuel Barroso şi că acesta a avut o atitudine echilibrată în criza din România, dar că Viviane Reding, comisara pentru justiţie, nu a avut o atitudine echilibrată pentru că e în campanie electorală: îi vrea scaunul lui Barroso. Reding a replicat că nici vorbă, că, dacă ar fi după ea, Barroso ar mai trebui să aibă un mandat.
Bon, pînă aici nimic neobişnuit. Poate doar încă o dovadă de lipsă de perspicacitate la premierul român: dacă eşti convins că Barroso e în proces de pensionare şi că Reding i-ar putea urma, de ce să încerci să-l periezi pe viitorul fost şi să-l enervezi pe posibilul succesor, care e logica?
Barroso se retrage (ar fi fără precedent un al treilea mandat), postul va fi liber. Reding este vehiculată ca o posibilitate. Din partea popularilor a mai apărut tot ca posibilitate şi premierul polonez Donald Tusk. Din partea socialiştilor este vehiculat actualul preşedinte al Parlamentului European, germanul Martin Schulz. În Parlament se fac speculaţii intense şi se poartă negocieri feroce. Staţi puţin, luaţi o pauză! Parlamentul? Cum adică? Ce-are a face Parlamentul cu alegerea preşedintelui Comisiei?
În acelaşi articol de pe EurActiv.ro din 4 septembrie, în care îi răspundea lui Ponta, spre final, Reding mai zicea ceva. Citat exact: „Reding a declarat pentru EurActiv că ea crede că preşedintele Comisiei ar trebui să fie ales direct de către Parlamentul European, care reprezintă toţi cetăţenii UE“. Pam-pam!
Deci, cum a ajuns Parlamentul să (vrea să) îl aleagă el pe preşedintele Comisiei? Păi, nu mai ţinem minte cum a fost ales Barroso? Au intrat şefii de state/guverne din UE într-o cameră, s-au certat vreo zece ore, Blair şi tipul din Spania l-au băgat la colţ pe Chirac şi în final au ieşit şi au zis: stimaţi cetăţeni europeni, ăsta e preşedintele Comisiei! Da, cam aşa cum e ales Papa: intră unii într-o încăpere şi nu ies de acolo pînă nu se înţeleg asupra unui papă nou. Singura deosebire ar fi că, în loc de cardinali, aici intră politicieni aleşi de popoarele lor.
Deci, ce s-a întîmplat de la prima alegere a lui Barroso pînă acum? Cum am ajuns să discutăm o alegere a preşedintelui Comisiei de către Parlament? Nu e puţin lucru. Asta e chiar esenţa unui sistem parlamentar: sînt alegeri, partidul care le cîştigă propune un şef al Guvernului şi Parlamentul îl votează. Că se numeşte premier ca în Marea Britanie sau cancelar ca în Germania, omul este ales de Parlament după alegeri şi puterea sa rezultă din configuraţia parlamentară dată de acestea. Deci, ce vor Reding şi alţii: alegeri europarlamentare în 2014, grupul politic care le cîştigă îl propune pe şeful Comisiei şi Parlamentul îl votează. Ups, adică UE va fi un sistem parlamentar? Cînd naiba s-a întîmplat asta? Dacă ar fi să vorbim ca la Bucureşti, asta e o adevărată lovitură de stat parlamentară: Parlamentul European îşi arogă puteri pe care nu i le-a acordat nimeni.
Da, doar că, spre deosebire de cel de la Bucureşti, o face elegant, încet, cu răbdare şi cu Constituţia/Tratatul pe masă. Nu ştiu cum să scriu povestea asta astfel încît să vă conving că e fascinantă. Serios vorbesc, este chiar fascinantă. Dar fiind o poveste despre articole din tratate, care se întinde pe zeci de ani şi nimeni nu e nici suspendat, nici împuşcat, e greu să conving lumea că e o poveste fascinantă. Uitaţi cum facem: daţi-mi zece minute din viaţă pentru povestea asta, aşa gratis, doar pentru că aveţi încredere în mine! OK? Mulţumesc.
Deci, cum se alegere preşedintele Comisiei (PC)?
● 1958 – Tratatul de la Roma înfiinţează ceea ce urma să devină mult mai încolo UE. PC este ales prin unanimitate de Consiliu, adică de şefii guvernelor naţionale. Aşa începe tradiţia alegerii PC ca pe papă: intră unii şi nu ies de acolo… Ba chiar, e mai greu ca la papă, aici e nevoie de unanimitate. Bon, dar ce face Parlamentul European? Nu face mare lucru, era mai degrabă aşa o adunare tristă, fără puteri, fără nimic (şi nici nu se numea PE pe atunci). Şi a stat aşa cîteva zeci de ani.
● 1979 – se introduc alegeri directe pentru Parlamentul European. Adică popoarele îi aleg. Acum avem oameni cu legitimitate, care vor şi ei ceva putere. Şi de aici începe revoluţia sau lovitura de stat parlamentară (loviluţia parlamentară??). Care se întinde pe zeci de ani şi probabil va continua. În termeni mai serioşi să o numim: ridicarea PE la rangul de parlament adevărat. Şi care este prima atribuţie a unui parlament adevărat într-un sistem parlamentar? Exact, aceea de a-l numi pe şeful Executivului. Îl numeşte PE pe PC? Nici pe departe.
● 1993 – Tratatul de la Maastricht schimbă procedura: PC este numit tot prin unanimitate de Consiliu, dar şi cu consultarea Parlamentului. Atît? Adică după 35 de ani de la Roma şi 14 ani după alegerea directă, tot ce a obţinut Parlamentul e o consultare? Scandalos, nu-i aşa? Aşa au crezut şi eurodeputaţii: doar ne consultă şi atît?! Însă guvernele naţionale considerau că oricum le-au dat prea mult: noi îl numim de zeci de ani pe PC, ce mai vor şi ăştia acum? Unii s-au enervat de-a dreptul: UE e o uniune de state, noi reprezentăm statele, noi îl numim pe PC şi punct. Hai, dom’le, i-au împăcat alţii, e doar o consultare, îi băgăm şi pe ei în seamă, dar facem ca noi.
Aşa să fie. Ce înseamnă „consultare“? Şi aici intervine unul dintre acele momente în care parlamentarii europeni lasă deoparte diferenţele politice şi intră în război instituţional cu Consiliul. S-au adunat ei şi au votat un regulament intern. A rezultat aşa-numita „Regulă 32“, care zice sec: „Dacă votul în Parlament pentru persoana nominalizată de Consiliu este negativ, preşedintele (Parlamentului) va cere guvernelor retragerea nominalizării şi trimiterea unei alte nominalizări“. Haideţi să desluşim. Deci, Consiliul propune pe cineva şi apoi consultă Parlamentul. În capul Consiliului consultarea asta e apă de ploaie. Însă prin Regula 32 Parlamentul transformă consultarea în drept de veto: dacă noi îl votăm negativ pe ăla de îl propuneţi voi, atunci voi sînteţi obligaţi să numiţi pe altul.
Pe povestea asta s-a declanşat apoi un fel de minirăzboi, Parlamentul a amînat să voteze bugetul UE, chestii de uzură, aşa, la nervi. Cum Parlamentul European are mereu mai mult timp şi răbdare decît şefii de guverne din Consiliu, de obicei cîştigă războaiele de uzură. Aşa l-a cîştigat şi pe acesta.
● Tratatul de la Amsterdam – se spune clar şi în scris că persoana numită de Consiliu ca PC „trebuie aprobată de Parlamentul European“. Caz închis: consultarea de la Maastricht a devenit la Amsterdam drept de veto în mod oficial, prin tratat. Ah, şi cu cîtă plăcere şi-a folosit Parlamentul noua putere. Ce l-a mai perpelit pe săracul Barroso la prima nominalizare, ce i-a mai jucat în picioare pe comisari la audieri, zeci de ani de frustrări parlamentare s-au văzut atunci.
Bon, totuşi nu Parlamentul îl numeşte pe PC. Guvernele naţionale îl numesc, PE doar îl acceptă (sau nu). Deci, PE e pe jumătate cît un parlament normal în chestiunea asta, nu-i aşa? Da, aşa e, aveţi dreptate. Dar la asta asistăm acum: Parlamentul a declanşat războiul instituţional pentru a prelua şi cealaltă jumătate. Ţineţi minte cum a fost după Maastricht, era în tratat „consultare“, iar PE a folosit asta ca să pună piciorul în uşă şi a obţinut un drept de veto. Acum avem un alt picior în uşă.
● Tratatul de la Lisabona – procedura în sine a rămas aceeaşi: Consiliul nominalizează, PE îl aprobă. Dar a mai apărut o propoziţie: „Luînd în considerare rezultatul alegerilor europene şi după consultări temeinice (appropiate), Consiliul nominalizează…“. Uitaţi-vă bine la fraza asta. Pare inofensivă, dar de fapt e un uriaş picior în uşă. Şi dincolo de uşă e transformarea UE într-un sistem parlamentar.
Deci, din 1958 încoace Consiliul şi numai Consiliul face nominalizarea. Cum o face? Cum vor muşchii lui. De fapt, cum se înţeleg şefii de guverne naţionale (de la Tratatul de la Nisa încoace s-a renunţat la unanimitate şi acum e nevoie de majoritate calificată, ceea ce a schimbat masiv dinamica deciziei în Consiliul însuşi). Dar în Lisabona apare un mic schepsis: nominalizarea trebuie făcută „luînd în considerare rezultatul alegerilor europene“. Cum adică? Păi, Consiliul zice: dom’le, le luăm în considerare, aşa, la modul general, dar numim pe cine vrem noi. Nţz, zice Parlamentul, staţi puţin: trebuie luat în considerare ce votează cetăţenii europeni – corect? Şi pe cine aleg cetăţenii europeni? Pe noi, pe Parlament – corect? Deci, voi trebuie să nominalizaţi pe cine vă zicem noi, pentru că noi reieşim din rezultatul alegerilor europene – corect? Sîc-sîc!
Şi nu e că vă zic eu aşa din burtă nişte interpretări. Ce vă zic e bazat pe o moţiune a PE. Imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, PE a trecut o rezoluţie care practic zice cum trebuie interpretat tratatul. Adică aşa cum pe vremuri au făcut din consultare drept de veto prin Regula 32. Acum, la 7 mai 2009 au trecut o chestie care se numeşte absolut plicticos „Rezoluţia Parlamentului European privind impactul Tratatului de la Lisabona asupra dezvoltărilor echilibrelor instituţionale ale Uniunii Europene“. Şi ce zice rezoluţia? Că înainte de desemnarea PC, Consiliul trebuie să se consulte cu grupurile politice din PE şi că alegerile europene trebuie să aibă „un rol primordial“ în alegerea persoanei desemnate.
V-aţi prins? Acel „luînd în considerare rezultatul alegerilor“ din tratat devine „un rol primordial“. Adică voi propuneţi pe cine vă spunem noi să propuneţi. Încă nu ştim cum vor reacţiona şefii de guverne la chestia asta, pare că sînt prinşi cu altele – crize economice, derapaje democratice în state euro-bananiere etc. Poate că încă nu au aflat, dar Parlamentul European tocmai le fură din farfurie decizia de numire a şefului Guvernului UE.
De asta îmi place mie Parlamentul European – că toată lumea îl subevaluează, dar el cîştigă aproape întotdeauna. Aşa, încet şi cu răbdare.
