Despre îndoială
Nu mai eram de oarecare vreme la curent cu ce se întîmplă prin ţară. Eram singuri, fără televizor şi fără Internet, şi ne complăceam, liniştiţi, în această imponderabilitate informaţională. Cînd studentul ne-a făcut o vizită, l-am întrebat, după o vreme, ce se mai aude? A scos smartphone-ul şi în cîteva minute ne-a prezentat realitatea. Aveam totuşi cîteva îndoieli: da, dar, poate, nici chiar aşa... El n-avea şi se uita la noi respectuos, dar mirat. „De unde ştii toate astea?“ – l-am întrebat eu, naiv. „Astea sînt informaţiile la zi“ – a dat el din umeri. „Bine, bine, dar informaţiile de la cine?“ – a mai întrebat, rezervată, soţia mea. „Din reţea!“ – ne-a informat studentul, deja puţin excedat. Din reţea, din reţea, dar cineva le-a pus acolo, cineva le-a selectat, filtrat, poate cu un interes, poate cu o părtinire, poate neutru, dar incomplet, poate... Mă rog, nici o informaţie nu poate fi luată aşa, ca atare, fără rezerve, fără o doză de îndoială critică, fără să o rumegi puţin. Studentul ne-a lăsat să perorăm, fiindu-i evident că sîntem nişte bătrînei simpatici, dar anacronici, depăşiţi de tehnică. Telefonul lui era un oracol care nu se înşală niciodată, căci este de ultimă generaţie.
Am schimbat vorba şi am discutat despre unele şi altele, dar reveneam mereu la „reţea“. Ne gîndeam să mergem pe Drumul Regelui, dar vremea era schimbătoare, aşa că aveam îndoieli. Studentul a deschis din nou globul de cristal şi ne-a informat că peste trei zile o să fie frumos în zona respectivă. Ne-a dus gîndul la casa din Bucureşti şi ne-am întrebat şi noi, ca omul, ce-o mai fi pe acasă. Studentul a deschis laptopul, a localizat poziţia şi ne-a informat că totul pare să fie în regulă, dar în faţa casei a început o lucrare de la Apa Nova. La plecare, am mai zis, aşa, într-o doară: „Ce noapte frumoasă!“. „La mine arată că sînt ceva nori“ – m-a corectat el. Toma necredinciosul, am ieşit pînă în curte şi m-am uitat la cer. Era o noapte întunecată, fără lună, dar printre stele se puteau ghici cîţiva nori. Mă îndoisem degeaba...
Am mai stat multă vreme cu soţia mea să comentăm cele petrecute. Siguranţa senină a studentului ne evoca multe alte scene cu studenţii noştri – şi nu numai. „Ştii ce îi lipseşte acestei generaţii?“ – s-a întrebat retoric, la un moment dat, soţia mea. „Îndoiala!...“
Am început apoi să filozofăm pe această temă, amintindu-ne cîte o întîmplare sau alta din experienţa fiecăruia. Ne-au revenit în minte mai ales scene uneori hilare, cînd le prezentam studenţilor cîte o afirmaţie sau o întîmplare şi le ceream să le interpretăm împreună, să ne îndoim adică sistematic şi să vedem ce rămîne din „evidenţele“ expuse. Majoritatea se blocau, neînţelegînd ce poate fi comentat la nişte evidenţe. O minoritate activă se apuca să „deconstruiască“ orice, convinşi din principiu că totul e o minciună ce trebuie dată în vileag. Soţia mea a venit apoi cu o carte (tradusă din engleză) pe care tocmai o citea şi mi-a arătat un pasaj: „Vezi, e sensul prim al cuvîntului, cel pe care îl găseşti pe primul rînd al dicţionarului, dar în acest context este evident că are altă conotaţie. De multe ori am întîlnit acest gen de traducere pripită, în afara oricărui dubiu profilactic...“ M-am gîndit, la rîndul meu, la tirania bibliografică ce constituie norma indiscutabilă din lumea academică actuală şi care face ca cea mai mare parte a unui articol să fie acoperită de citate şi trimiteri menţionate cu acribie. „Elimini îndoiala şi te pui în siguranţă!“ – am comentat eu. Dacă o sută de alţi autori, aleşi dintre trendsetter-ii academici, spun acest lucru înseamnă că nimeni nu se poate îndoi de ceea ce ai tu de spus. Şi astfel, o groază de articole nu mai spun, de fapt, nimic nou, ci doar puţin altfel, întărind astfel doar certitudini plate, în loc să genereze îndoieli profunde. Surfing-ul, despre care ne-a avertizat deja McLuhan cu mulţi ani înainte ca acesta să devină practică de zi cu zi a internauţilor de toate calibrele, a devenit mod de gîndire. El a înlocuit aprofundarea în „adîncime“ a cunoaşterii cu extinderea ei „în suprafaţă“ – ne mai atrage atenţia Alessandro Baricco. Nivelul de „profunzime“ este aplatizat „în timp real“ de motoarele de căutare, care îţi afişează în prima, eventual şi în a doua pagină din milioanele existente, tot ceea ce merită să ştii. Trebuie să ai curiozităţi şi îndoieli ieşite din comun pentru a căuta şi pe a treia pagină, chiar dacă, poate, informaţia relevantă se află de-abia pe a zecea pagină. Dar şi deja banalul televizor are efecte similare: este suficient să setezi canalul care gîndeşte ca tine, ca să ai confirmarea că realitatea este aşa cum ţi-o imaginezi tu şi să fii scutit astfel de păcătoasele îndoieli. Şi cum piaţa este generoasă cu fidelii săi, fiecare capătă astfel o sursă de evidenţe pe gustul propriu; îndoiala este doar o cauză nesănătoasă de nesiguranţă şi frămîntări inutile.
Şi am continuat astfel pînă tîrziu în noapte.
Dubito ergo cogito... Îndoiala constructivă şi sistematică pe care modernitatea europeană a pus-o la bazele raţionalităţii sale, ba chiar şi la cele ale fiinţei umane în genere, începe să fie tot mai mult eliminată din reperele canonice ale gîndirii, fiind înlocuită cu o informaţie ready made, tehnicizată, mondializată şi marketizată pentru liniştea consumatorului. Post-modernitatea a adus cu sine şi post-raţiunea, instalată neîndoielnic în puterea extensivităţii sale fără precedent.
Personal, am însă unele îndoieli referitoare la această reţetă a fericirii...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
Foto: L. Muntean
