Paralimpici vs. fotbalisti
Paralimpicii noştri sînt pe locul 47 în lume, la Jocurile de la Londra, iar fotbaliştii ocupă locul 57 în clasamentul FIFA pe naţiuni. Putem spune că fotbaliştii au deja un handicap?
Nu. Au o dizabilitate. N-are legătură cu corectitudinea exprimării, ci cu realitatea constatată. Spre deosebire de Eduard Novak, primul campion paralimpic al României, un Alex Chipciu are un mare dezavantaj şi deja o incapacitate originară de a obţine performanţă. Unui astfel de sportiv, care alunecă interior pe măsură ce creşte în exterior, mediul nu-i oferă decît şansa de a se rata, pe cînd unui ciclist pe care soarta îl scurtează de un picior i se naşte o altă perspectivă a împlinirii.
Pentru un fotbalist există capcane la orice pas, pentru Novak pier toate şi rămîne ţelul. Un asemenea om e încurajat de multe persoane cu capul pe umeri, în vreme ce fotbalistul e asimiliat (de multe ori pe nedrept) cu un fiţos incapabil de ceva bun şi e, prin consecinţă, dispreţuit aprioric de mulţi dintre cei care i-ar fi realmente de folos în viaţă. Lui Eduard îi lipseşte laba piciorului drept. Chipciu suferă de absenţa unei lumi verticale. Ascultaţi cu atenţie un jucător cu mingea la picior şi veţi înţelege cît deşert e în jurul lui. De aceea fotbalistul e cel „dizabilitat“ în comparaţie cu un campion paralimpic. Lui îi e, cît poate părea de aberant, mai greu. Nu rîdeţi de el. Încercaţi să-l înţelegeţi. E o lume pentru toţi.
