Brînză de vită

În copilărie, la un moment dat, apăruse în gaşca noastră de decreţei „fără număr“ un băiat pistruiat care avea o compulsie curioasă, cum să-i zic, de ordin „lingvistic“. Folosea cuvinte superspecializate sau măcar neobişnuite, în contexte fie banale, fie improprii, declanşînd celorlalţi puşti priviri stupefiate, cînd nu de-a dreptul senzaţii halucinante. Venind odată, de exemplu, de la piaţă, cu o plasă legănătoare pe lîngă picior şi întrebat fiind – „Ce-ai cumpărat acolo, măi Marceluş?“ –, omul răspunse senin, dar afectat, din vîrful buzelor: „Ceva brînză de vită pentru maman!“ Vaca i se păruse, neîndoios, prea ignară, „prea de la ţară“, vorba reclamei. Cu o altă ocazie, pus de tatăl lui (papa) să ude iarba din faţa blocului, micul retor ne-a informat scurt: „Termin de umectat peluza şi vin şi eu“ (în situaţie similară, spusese mai demult: „Umidez florile, băieţi! Nu vreţi să mă ajutaţi?“). Cei dintre noi care – evitînd, din comoditate, să consulte DEX-ul pentru a afla, de la sursă, legătura dintre acţiunea de a uda şi fenomenul de a umecta/a umida şi şi-au chestionat, naivi, părinţii asupra absconselor semnificaţii – au suportat, desigur, dureroase consecinţe. Oricum, Marceluş s-a consacrat, în amintirea colectivă, cumva post-festum. Ne-a atenţionat, într-o anume împrejurare, cu aer conspirativ, că a găsit în camera fratelui său mai mare o revistă „cu coituri trăsnet“, pe care ar vrea să ne-o arate pe înserat. Cu toţii am crezut că era vorba despre deltaplanorism, pasiunea majoră a respectivului frate, şi am dat dezinteresaţi din mîini, uimindu-l pe băieţelul pistruiat. Peste ani, cînd a început studiul anatomiei la şcoală, fiecare membru al găştii şi-a dorit să călătorească, în timp, cel puţin pe intervalul a cinci minute, pentru a-i administra o bumbăceală „trăsnet“ locvacelui Marceluş.

Preţiozitatea discursului, „neologismita“ sau chiar „barbarismita“, dacă-mi sînt permise nişte forţări lexicale în ton cu natura prezentului comentariu, nu constituie rarităţi în spaţiul „intelighenţiei“ româneşti actuale, trecute ori viitoare. Formîndu-mă într-o comunitate (suficient de extinsă şi diversificată) de specialişti în umanioare, am avut ocazia, de-a lungul vremii, să aud (şi să notez!) numeroase bizarerii lexicale. Am cunoscut inşi care – fermecaţi de un peisaj natural – au observat, cu vizibilă exaltare în glas, că se află dinaintea „unui decor elizeic“. Alţii – filologi cu state vechi, însă (şi) indivizi cu înclinaţii tehnice totodată – se bănuiau a fi într-o „stare de filotehnie“. Un coleg anglist, iritat de antiamericanismul francez, mi-a mărturisit, confidenţial, că „a ajuns galofob“. Un filozof autohton a precizat, de asemenea, „la un pahar de vorbă“, că „ideogenia atinge cote maxime, în cazul lui, întotdeauna, în zori. Altcineva, ultragiat de corupţia moldo-vlahă, afirma tăios că „România este o ţară a intercesiunii, unde mîna forte are caracter exigibil“. Nici Obama nu a scăpat de stilistica neologist-iconolatră aşa-zicînd. În 2008, după alegerile americane, un distins sociolog constata într-un speech universitar: „Avem, iată, primul melanoderm din istorie la preşedinţia Statelor Unite“. Băsescu era caracterizat drept „un monstru venenifer“, iar contraopinentul Antonescu drept „o paiaţă rubilă“. În sfîrşit, Ceauşescu ar fi fost „un lider sanguinolent“, în timp ce Ponta rămîne doar „un tiron“. Un editorialist îl suspecta pe Vadim Tudor de „hlestacovism“ (a se vedea personajul Hlestakov din Revizorul de Gogol, n.m.) şi se angaja să inventarieze minuţios toate etapele tranziţiei postcomuniste, de pe plaiul mioritic, „într-un monumental diarium“. Pe aceeaşi linie, feminismul contemporan este „o formă de amazonomahie“, discursul critic postmodern „hialoid“, în contrast cu cel modern – „preponderent, ambetant“. „Celeritatea (iuţeala, n.m.) tinerilor de azi“ creează premisele superficialităţii şi de aceea junii „merită, frecvent, fustigaţii“ (pedepse, n.m.). Mulţi „inferează“ că politica românească nu se află pe drumul cel bun şi propun, în consecinţă, ca reprezentanţii ei să intre în starea de „galerieni“ (condamnaţi, n.m.).

Limbajul colorat cu neologisme sofisticate şi/sau barbarisme şocante ascunde, indubitabil, o fragilitate identitară. Conturul neconcludent al personalităţii determină, după principiul vaselor comunicante, snobismul lexical. E aici defularea tardivă a unui sine captiv – timp îndelungat – în ariergarda existenţei. Istoria (netrăită) se sublimează adesea în material discursiv, retorica îmbrăcînd astfel pestriţ (şi, ca atare, bătător la ochi, obiectivul real, fundamental, al vorbitorului „sofisticat“!) biografia cenuşie. Dacă pentru „retorul“ acestui tipar stilistic viaţa riscă să fie, integral, ternă, limba devine, în contrapartidă, ar admite chiar el, o „mare brînză“. Invariabil, de vită.  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.