Grammar nazi şi liberalizarea limbii
– ...de grammar nazi! îmi aruncă printre dinţi tipul, la ieşirea din sală.
Mă văzui, muică, şi nazist! Da, ştiu, nu e chiar nazist de-ăla, dar nici bine nu sună.
Venise la o contestaţie şi i-am arătat răspunsurile la întrebări.
– Da, şi? s-a mirat el.
– Nu se înţelege nimic. Trebuia să vorbeşti despre X.
– Păi, asta am vrut să spun şi eu! a început el să se enerveze.
– Oi fi vrut tu, dar nu ţi-a ieşit, am încercat eu să mă calmez.
– Şi ce, n-aţi înţeles? nu s-a mai putut el abţine.
– Ceva-ceva am înţeles eu. Dar acesta este un examen la care contează ceea ce spui, nu ceea ce ai vrea să spui. Uite ce e, dacă mergi la un doctor şi te operează de pancreas în loc de prostată, că e cam tot p-acolo şi începe tot cu „p“, s-ar putea să ai o problemă. Aşa e şi aici. Dacă eu te întreb de politici publice şi tu îmi povesteşti ce crezi tu că e politica, ai o problemă.
Nu, nu fusese vorba despre gramatică, am renunţat de mult să scad nota pentru aşa ceva. Pur şi simplu ceream să nu confunde geometria cu geologia şi pe ambele cu Geo Bogza. Şi aceasta nu la un chat pe forum, ci la un examen de anul III. So what!?
Nu era primul şi nici singurul. După ce a ieşit, am stat deci o vreme şi m-am gîndit. Şi am continuat să mă gîndesc şi acasă la această ostilitate crescîndă faţă de limbă. „E un fel de intimitate gramaticală... E intimitatea mea gramaticală, ce te bagi în ea?“ – realizează, ascultîndu-mi peroraţiile, soţia mea. E un fel de liberalizare a limbii, de privatizare chiar – merg eu mai departe.
Limba este, prin esenţa sa, principalul bun comun după aer, este prin definiţie spaţiul public al fiinţei umane. Scrisul a fost însă totdeauna – acolo unde a existat – o distincţie şi o ierarhie de putere. Între colectiv şi individual a fost deci totdeauna o tensiune, o luptă. Lupta pentru discurs – cu sau fără Foucault.
Această luptă începe de undeva de jos. Aşa cum fiecare proprietar de casă îşi mai extinde puţin domeniul privat ciupind din cel public, punîndu-şi, de pildă, maşina lui, pe trotuarul lui din faţa casei sale sau vopsindu-şi partea lui de bloc cum vrea el, tot astfel fiecare vorbitor de limbă se simte îndreptăţit să intervină în vorbirea lui. Spaţiul public românesc se îmbogăţeşte astfel în fiecare săptămînă cu noi şi noi „succesuri“ ale limbii. Pentru tot mai mulţi, prescripţiile lingvistice contează tot mai puţin: cine mai e şi DEX-ul ăsta, ca să-mi spună mie cum să vorbesc la mine acasă? Pe de altă parte, creşte corespunzător şi numărul vînătorilor de erori, care scot DEX-ul şi îşi înfierează din vîrful verbului inamicul public. Dacă ar face-o doar de dragul limbii, ar fi perfect îndreptăţiţi, dar de multe ori e şi o doză greu digerabilă de paradă: să vorbeşti corect româneşte devine astfel mai mult o probă publică de sînge albastru decît una privată de bun-simţ.
La alt nivel, piaţa îşi impune şi ea punctul de vedere asupra statului. Limba naţională e o chestie de primăvara naţiunilor, acum trăim în societăţi post-naţionale şi într-o economie mondializată de piaţă. Deci corporaţiile, băncile şi celelalte organisme transnaţionale îşi elaborează propriile limbaje oligarhic trans-naţionale. În timpul comunismului li se spunea „limbaj de lemn“, acum e vorba despre expert language. Dacă vrei să ai acces la ele, completezi matale un template codificat în termeni ezoterici, din care nu înţelegi nimic, dar te străduieşti să înveţi, căci altfel rămîi pe dinafară. Şi dacă tot nu te duce capul, au apărut şi servicii specializate de transpunere din româna veche în corporate Romanian. Casta vorbitorilor de lingua franca manageriensis va decide apoi asupra sorţii tale de neo-barbar ce se bîlbîie într-un idiom de neînţeles.
Noroc că există însă Internetul şi noile tehno-limbaje aducătoare de power to the people. Aici vorbim cum vrem noi, în afara – şi în ciuda – tiraniei cumulate a statului şi a pieţei. De la mail-uri şi sms-uri la chat şi webboard, interlocutorii şi-au creat coduri şi reguli distincte, adaptate mediilor respective de comunicare. Dacă vrei să intri în joc, trebuie să ştii regulile jocului, aşa că le înveţi. A intra într-un chatroom cu DEX-ul sub braţ este nu doar inutil, ci de-a dreptul deplasat. Problema nu este însă aici, ci în transferul ilegal al acestor „reguli ale jocului“ dintr-un mediu de comunicare în altul. Simplificarea şi schematizarea tehno-limbajului nu afectează cu nimic o bîrfă mică, dar face imposibilă o idee mare. Dar această obsesie a „ideilor mari“ nu este decît o altă tiranie (elitistă) a autorităţilor. De aici şi pînă la legitimarea acestui limbaj simplificat (perfect funcţional altminteri) ca fiind adevăratul limbaj şi forma normativă de gîndire nu mai este decît un pas. Elitismului habotnic, ironizat ca grammar nazi, îi corespunde astfel o tiranie a democraţiei Y2.
Ceea ce au în comun toate aceste cripto-limbaje este faptul că sînt – sau se consideră – auto-suficiente; ele ascund în aceeaşi măsură în care dezvăluie, asigurînd comunicarea pentru iniţiaţi şi excluzîndu-i pe ceilalţi. Fiecare este (şi) un fel de limbaj secret, ce creează o intimitate individuală sau colectivă refuzată outsider-ilor: eşti înăuntru, cu noi, sau rămîi în afară. De la individul agramat la uriaşele colectivităţi meta-gramaticale, ideologia comună este un soi de libertarianism lingvistic, adică un cult al controlului minim al autorităţilor lingvistice: statul minimal al limbii, libertatea de iniţiativă a individului...
„Doar că atunci ele nu mai pot fi traduse...“ – îmi şopteşte filoloaga mea de soţie. S-ar părea că are dreptate.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
