Meceveul bunului român
Pe vremea lui Ceauşescu am lucrat cîţiva ani ca ghid ONT. Aveam, carevasăzică, privilegiul imens de a putea intra în contact cu turiştii din Vest. De la început, atent la abilităţile lingvistice ale şoferului de autocar (nu ştiai niciodată care dintre ei este „supraveghetor“), le spuneam: „Mă numesc aşa şi pe dincolo, astăzi vom face împreună turul de Bucureşti, vă propun un joc. Dumneavoastră îmi adresaţi întrebări iar eu vă răspund sau nu. Ăsta-i jocul“. Turiştii rîdeau, în autocar atmosfera se destindea brusc. Toţi ştiau că se află într-o ţară comunistă, unde libertatea de expresie este o glumă proastă. Cît dura turul de oraş, le dădeam înainte cu istoria României, conform „vulgatei bunului român“ (conform definiţiei lui Horia-Roman Patapievici de mai tîrziu): de pază la porţile creştinătăţii, turcii care ne-au tot bumbăcit secole la rînd şi aşa mai departe. Era în mine un soi de orgoliu. Nu doream să se uite oamenii ăia la mine ca la un amărît de „biafrez european“, nemîncat, necitit, nedus la biserică. Ajunsesem pînă acolo încît găseam oarecare scuze şi pentru lipsurile vieţii de zi cu zi. „Am cumpărat industrii întregi de la voi pentru a ne dezvolta, acum trebuie să le plătim.“ Pe asta am zis-o pînă cînd am văzut că nu mai există biserica Sfînta Vineri. Din acea zi începînd, nu am mai avut chef să găsesc nici cea mai fragilă scuză regimului ăluia.
Azi mă enervează MCV-ul. Nu neapărat din acelaşi tip de orgoliu naţional. În principiu, ştim cu toţii, meceveul e o chestiune care vrea să asigure 25 de state membre că alte două au o justiţie eficientă, dreaptă, golită de corupţie. Ce să nu-ţi placă? În fond, oricare cetăţean îşi doreşte aşa ceva, din oricare ţară ar fi el. Din păcate, de la principii la practică, avem cale lungă. În primul rînd, cele patru obiective definite în documentul fondator sînt greu de măsurat. Fiecare raport de monitorizare reprezintă o evaluare, nu o măsurătoare. Are, aşadar, multă, multă subiectivitate într-însul. Rapoartele cu pricina nu pot face apel la cifre, date, statistici. Se referă la percepţii, opinii, imagine publică. Adică sînt mai degrabă politice decît tehnice.
Prin urmare, se poate lesne deduce o consecinţă neplăcută. Eşti simpatic din punct de vedere politic, ai cuvinte mai frumoase în raport. Nu eşti simpatic, nu te trecem clasa. De aceea, negocierea unor cuvinte şi expresii îţi poate îngusta marja de manevră din alte domenii. Nu cred că Uniunea Europeană ar fi o organizaţie de sfinţi în care păcătoasele de Bulgaria şi România au intrat din greşeală şi acum se chinuie să-şi ispăşească din păcatele originare. Performanţa tehnică nu are întotdeauna legătură cu aprecierea din evaluare. Cel mai evident exemplu este încăpăţînarea Olandei de a lega aderarea la Schengen de un raport meceve care nu avea, tehnic, relevanţă în cestiune.
Al doilea motiv care-mi face meceveul antipatic este prea-plinul de atenţie pe care-l capătă sistemul de servicii judiciare (ah, ce-mi place expresia asta, am scris-o cu năduf), în dauna altor domenii, cel puţin la fel de importante pentru viaţa românului din UE. E linişte pe frontul reformelor din sistemul politicii agricole comune, e linişte în politicile concurenţei, în cele de mediu şi aşa mai departe. E linişte, adică se întîmplă prea puţin. Sau, dacă se întîmplă, evenimentele trec mai degrabă neobservate. Ceea ce e profund dăunător. Oferă un spaţiu de manevră prea mare celor care (pe bună dreptate) îşi promovează interesele de grup – intern sau extern. Atenţia (controlul, carevasăzică) publicului nu se manifestă.
Mi-a plăcut iniţiativa Monicăi Macovei de a propune (acum cîtăva vreme) extinderea meceveurilor româno-bulgare spre toate statele membre. Un fel de introducere în tratatele comunitare, conform ipotezei plauzibile cum că nimeni nu-i perfect şi că un ochi de soacră bruxelleză face bine la sănătatea judiciară a oricui.
Numai că „vulgata bunului francez, italian, german, spaniol...“ zice clar: „Noi sîntem prea vechi în Uniunea asta pentru a accepta ca vreun comisar să-şi bage nasul în trebile noastre“. Altfel spus – noi întrebăm. Ei răspund sau nu. Ăsta-i jocul.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
