Pacostea fondurilor europene
Ani la rînd, atît înainte, cît şi după aderarea la UE, fondurile europene au reprezentat un subiect major în spaţiul public românesc. Nu subiect de dezbatere, ci subiect de consens: toată lumea era convinsă că banii de la UE ne vor ajuta să ne modernizăm şi să recuperăm decalajul faţă de alte ţări. Ani la rînd, discuţia despre fondurile europene a fost – cum ar zice specialiştii în marketing – „aspiraţională“: în 2007, cînd se vorbea despre cele 20 de miliarde care ar urma să poposească în săraca noastră ţărişoară, se umplea cerul patriei de vise, iar pămîntul ei se acoperea de autostrăzi, pensiuni turistice, roade ale agriculturii capitaliste, făbricuţe şi ateliere (IMM-uri, adică) şi alte minuni cotidiene. ONG-urile visau şi ele că îşi vor putea face programele pe bani adevăraţi şi siguri. Şi mulţi. Politicienii de toate culorile şi-au cîrpit discursurile electorale cu promisiuni că vor atrage mai multe fonduri europene pentru localitate ori pentru ţărişoară. (Unii au şi reuşit – există primari care chiar se pot lăuda cu asta.) În fine, dacă ne uităm prin presa anilor din urmă, observăm că, în felul de a vorbi/scrie despre cele 20 de miliarde, exista o mare încărcătură emoţională: mulţi oameni îşi puseseră speranţele şi aspiraţiile în aceşti bani.
S-a ales praful de aspiraţiile noastre. De cîtva timp, cînd vine vorba de fonduri europene – la televizor, la radio sau în ziare – se toacă abundent „rata scăzută de absorbţie“ şi se dau explicaţii tehnice, iar întrebarea cu iz lenininst „ce-i de făcut?“ nu mai are nici un rost. Mai nou, se preconizează crearea unui minister special pentru administrarea fondurilor europene. Adică o re-centralizare; om vedea, dar mi se pare o mare sărăcie de idei manageriale: cînd ceva nu merge în România, cineva strigă din peisaj „să se facă un minister“ sau „să se dea o lege“. Cam atît. Un parlamentar interbelic lansase o vorbă care a rămas celebră: „vrei să îngropi o chestiune, mai fă o comisiune“.
Dacă în ceasul al doisprezecelea se inventează un minister consacrat cheltuirii banilor europeni, îi urez succes, dar nu cred că va reuşi mai mult decît au făcut pînă acum diversele entităţi şi autorităţi care se ocupau de administrarea banilor. S-au dat tot felul de explicaţii mai mult sau mai puţin tehnice şi detaliate, s-au tot căutat vinovaţi – de la administraţia proastă pînă la corupţie. Am putea găsi şi explicaţii mai consistente, care să vadă lucrurile „mai de sus“. Una ar fi birocraţia enormă cauzată de „prezumţia de vinovăţie“: premisa e că omu’ prin natura lui vrea să fure, aşa că autorităţile se blindează cu „măsuri“ care să preîntîmpine această tendinţă. Prin asta, nu fac decît să complice viaţa oamenilor cinstiţi, căci fraude tot apar. A doua ar fi politizarea a tot ce mişcă-n ţara asta: fiecare guvern/partid ajuns la putere schimbă oameni în administraţie, mai modifică proceduri, are clienţi pe care vrea să îi satisfacă şi în acelaşi timp vrea să-i şunteze pe clienţii adversarilor politici. În fine, o a treia explicaţie ar fi decalajul de modernitate al statului român: chestia asta cu accesarea unor fonduri puse la dispoziţie de UE e bună şi eficientă pentru statele modernizate, compatibile cu mecanismele complicate ale Uniunii; în statele cu o administraţie dominată de reflexe premoderne (ca să nu zic feudale), fluxul banilor se blochează sau e deturnat. Sau, pur şi simplu, nu există o masă critică de oameni şi administratori publici care să înţeleagă care-i treaba cu banii europeni (a se vedea şi cazurile Italiei şi Greciei, de pildă).
Problema s-a complicat însă şi mai mult prin suspendarea plăţilor pentru unele programe cu fonduri structurale. Din cauza fraudelor şi a gestiunii proaste, banii sînt pur şi simplu blocaţi. Sute de firme şi ONG-uri sînt în situaţia de a nu mai putea funcţiona: programele sînt începute şi nu mai au bani să le continue dacă nu li se decontează cheltuielile. E adevărat că unii au furat. E adevărat că multe proiecte sînt de mîntuială sau nimeresc cu oiştea-n gard (cineva îmi spunea, de pildă, că într-un judeţ s-au făcut, pe bani POSDRU, cursuri de calificare pentru frizeri cu sute de participanţi; judeţul cu pricina n-are nevoie de sute de frizeri). Dar ideea de a bloca toţi banii pentru programele respective e stupidă, e un sistem punitiv lipsit de orice sens: dacă unii au furat banii europeni, suspendăm plăţile pentru toată lumea şi, astfel, îi lovim la grămadă şi pe cei cinstiţi. În logica asta, ar trebui ca, dat fiind că unii şoferi se urcă băuţi la volan şi provoacă accidente de circulaţie, să fie interzis mersul cu maşina pentru toată lumea, inclusiv pentru băutorii de ceai de plante.
Să recapitulăm: am pierdut bani pentru că n-am fost în stare să propunem destule proiecte (polonezii au consumat tot, pînă la ultimul cent, şi încă mai au proiecte); pierdem bani pentru că unele programe sînt momentan blocate şi, pînă se va găsi o soluţie, firmele şi ONG-urile care au proiecte s-ar putea să pună lacătul pe uşă. Dar se pierde enorm şi în felul în care oamenii percep fondurile europene: privite iniţial ca o fericire şi o bună ocazie de a ne dezvolta, acum au devenit o pacoste. Nu numai pentru că birocraţia e mare, nu numai pentru că se tot schimbă regulile şi procedurile (ceea ce înseamnă bătaie de cap, eforturi administrative şi altele), dar şi pentru că multe organizaţii care au proiecte cu bani europeni îşi blesteamă acum zilele: ar fi putut, eventual, să-şi vadă de treabă la o scară mai mică, fără fonduri UE, dar măcar nu dădeau faliment. Iar eşecul absorbţiei celor 20 de miliarde (plus uriaşele poticneli pe parcurs) va conduce la creşterea curentului eurosceptic în România şi a atitudinilor anti-UE. Asta ne trebuia, la numai cinci ani de la mult dorita aderare?