Maţele de porc

Mai ţineţi minte cum se pleca în străinătate înainte de Revoluţie? Cînd te înscriai la o excursie, trebuia să obţii nişte aprobări de la director şi secretarul de partid, se făceau verificări şi la securitate etc. Înainte de plecare, primeai paşaportul, pe care nu aveai dreptul să-l ţii acasă.

Erau nişte diferenţe între excursiile organizate prin agenţia de stat care era ONT sau BTT (dacă erai student) şi plecările în interes de serviciu, cu aşa-numitul paşaport de serviciu. La plecare, aveai dreptul să iei cu tine o sumă limitată în lei, pe care puteai s-o schimbi în moneda ţării de destinaţie (situaţia s-a inversat imediat după Revoluţie, cînd erai lăsat să ieşi din ţară cu atît mai lesne cu cît făceai dovada că ai mai mulţi bani şi că te poţi întreţine în străinătate). Înainte de Revoluţie, ideea era să nu depăşeşti limitele, să nu te poţi lăcomi la mărfurile occidentale şi nici măcar la cele din magazinele ţărilor comuniste surori. Ca atare, excursioniştii găseau tot felul de metode de a depăşi această „porţie“. Unii îşi ascundeau banii în diverse locuri în care credeau că nu vor fi căutaţi de vameşi – în pantofi, în pălărie, prin cotloanele genţilor şi geamantanelor, fiecare cu ingeniozitatea şi cu norocul său. Alţii cumpărau din România mărfuri despre care ştiau că se pot vinde bine în ţara de destinaţie. Le vindeau acolo, iar cu banii obţinuţi cumpărau cîte ceva. Unii vindeau apoi în ţară preţioasele mărfuri străine, făcînd profit. Sistemul funcţiona încă de prin anii ’60 şi a premers aşa-numita „bişniţă“, care a explodat, pur şi simplu, după Revoluţie.

Cineva mi-a povestit cum a pornit într-o excursie la Istanbul, în 1969. Aflase, nu mai ştie cum, de la nişte băieţi deştepţi şi mult umblaţi prin străinătăţuri, că, pe lîngă bine-cunoscutele creme Gerovital, în Turcia s-ar fi vîndut bine şi maţele de porc uscate. Cît erau ei de musulmani şi cu interdicţie la carnea de porc (poate tocmai de aceea), turcii le preţuiau, cică, în mod special. Pe căi întortocheate şi nu fără efort, povestitoarea a făcut rost, de la o măcelărie, de o cantitate impresionantă de maţe. Doar că nu erau uscate, ci cît se poate de umede şi trăsnind de miros. A avut ideea ca pînă la plecare să le înşire pe sfoară, afară, în curte, că poate-poate se vor mai fi uscat în puţinul timp rămas. N-a prea obţinut efectul scontat, dar a reuşit să se facă de baftă printre vecini din cauza mirosului care se simţea încă de la colţul străzii. În cele din urmă, ţinîndu-se de nas, a împachetat bine maţele într-o pungă şi le-a aşezat la fundul unei genţi mari. Deasupra a pus ceva de mîncare pentru drum şi un chec. Spera că, astfel, eventualele mirosuri venite dinspre maţele de porc să se confunde cu ale celorlalte alimente şi totul să treacă neobservat la vamă.

Cînd a ajuns însă la graniţă, la Giurgiu, iar autocarul s-a oprit la control, ghinionul a făcut ca, din mulţimea de bagaje, vameşii să aleagă tocmai geanta cu pricina. Au tras-o deoparte întrebînd a cui e. După ceva ezitări, proprietara şi-a recunoscut-o. „Ce aveţi în ea, tovarăşă?“ a întrebat vameşul. „Nu e nici o bombă – a zis ea –, dacă vreţi să vedeţi, deschideţi-o.“ Vameşul a tras fermoarul şi a dat peste chec. „E cîte ceva de mîncare“, a zis proprietara, sperînd că funcţionarul nu va căuta şi mai departe. „Păi, ştiţi că nu aveţi voie să scoateţi produse alimentare peste graniţă?“ – a întrebat acesta, în timp ce începea să pipăie punga de la fund şi, probabil, să simtă oarece izuri neplăcute. „N-am ştiut, a zis ea, dar dacă-i aşa, confiscaţi-le, şi gata, asta e.“ Tot mai suspicios însă, vameşul a scos ciudata pungă şi, ţinînd-o în braţe, a întrebat: „Aici ce e?“. Proprietara a preferat să continue a-l înfrunta cu tupeu: „Dacă vă închipuiţi că poate fi o bombă, nu aveţi decît să deschideţi şi să vă uitaţi“. Omul a deschis şi brusc s-a dat cîţiva paşi înapoi de mirosul şi scîrboşenia descoperite. „Ce, Dumnezeu, aveţi, doamnă, aici?“. Nemaiputînd evita răspunsul, turista a izbucnit: „Maţe, tovarăşe, maţe de porc“. „Dar ce, Doamne iartă-mă, faceţi cu aşa ceva?“ a întrebat vameşul, stupefiat. Femeia a început a înşira nişte explicaţii de moment, cum că soţul ei avea nişte rude în Bulgaria, ceea ce era adevărat, şi că acestea erau foarte încîntate dacă verii mai înstăriţi din România puteau să le aducă nişte maţe de porc, aşa încît să poată face cîrnaţi şi în alt moment al anului decît în singura perioadă în care ei îşi permiteau să taie porcul, adică de Crăciun. Continuînd să se crucească, vameşul a chemat inspecţia veterinară, explicîndu-i turistei că e obligat să reţină maţele. De pe o scară au început să coboare nişte indivizi în halate albe, care s-au aplecat asupra scîrboşeniei din pungă. După o examinare sumară, au informat-o ceremonios că nu i-o mai pot restitui la întoarcere, pentru că sînt obligaţi să o incinereze. Femeia, care nu mai voia decît să scape mai repede de penibilul situaţiei, a răsuflat uşurată, blestemînd ziua în care a acceptat să plece la drum cu aşa ceva. „Şi te gîndeşti, unde naiba am fi vîndut noi, în Turcia, drăcia aia? Îţi dai seama, ce-o fi fost pe atunci în mintea noastră?“