Scepticisme româno-europene
Mario Monti, premierul Italiei, s-a întîlnit cu Herman Van Rompuy la Cernobbio, la un workshop, şi i-a propus organizarea unui Consiliu European extraordinar pentru a discuta despre „fenomenul periculos“ reprezentat de „forţele care pot duce la dezintegrarea Europei“. Van Rompuy a acceptat pe loc: reuniunea se va ţine – simbolic, nu? – la Roma, la Campidoglio, adică locul unde s-au semnat, în 1957, Tratatele europene. Dacă iei la rînd presa europeană care contează – şi o poţi face foarte rapid şi uşor prin Presseurop – observi că există îngrijorări serioase privind soarta Uniunii. Şi, mai ales, există perspective noi, care acum cîţiva ani – înainte de criză, în vremea euro-optimismului integraţionist – n-ar fi fost posibile.
Bunăoară, editorialişti faimoşi ori politicieni serioşi se declară tot mai îngrijoraţi de mişcările populiste din diverse ţări europene. The Independent publică un articol amplu despre partidul Zori Aurii din Grecia, care organizează, ziua în amiaza mare, expediţii de „pedepsire“ a imigranţilor (iar pe homosexuali îi avertizează: „După imigranţi, voi urmaţi!“), încurajat fiind şi de declaraţiile repetate ale ministrului de Interne privind „pericolul străinilor în Grecia“. Asumîndu-şi „o figură retorică sleită“, The Independent face comparaţia cu naşterea nazismului: acum, cei mai mulţi lideri europeni se fac că nu observă fascismul afişat de Zori Aurii, atîta timp cît Grecia îşi plăteşte datorille; aşa cum „pînă în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, lucrul cel mai important pentru mulţi lideri era ca Germania să-şi achite datoriile“.
În Süddeutsche Zeitung, Martin Winter (corespondentul ziarului la Bruxelles) afirmă că „nu e momentul pentru mai multă Europă“: să aşteptăm rezolvarea crizei şi trecerea panicii şi abia apoi să discutăm despre o mai mare integrare. Acum, popoarele tind să creadă mai degrabă în propria suveranitate, aşa încît eventuala lor consultare cu privire la integrarea politică sau la un „stat federal european“ tinde să eşueze lamentabil, aşa cum a eşuat în Franţa şi Olanda propunerea de Tratat constituţional (care nu prevedea nici pe departe atîta integrare...).
În Corriere della Sera, Massimo Franco, un cunoscut analist politic şi fin cunoscător al Vaticanului, scrie despre „Un nou război al religiei“. Datoriile suverane ar fi, după unii, o caracteristică a statelor catolice din Sud, ceea ce conduce la divergenţe cu Nordul protestant şi disciplinat: „La baza «vinei» naţiunilor îndatorate ar fi incapacitatea catolicismului de a se emancipa: un mod de a trăi, chiar înainte de o credinţă, care a trecut de la practica indulgenţelor emise pentru iertarea păcatelor la o toleranţă excesivă în materie de «păcate fiscale»“. Massimo Franco îl citează, de pildă, pe Stephan Richter, director la The Globalist, care crede că „excesul de catolicism afectează sănătatea fiscală a naţiunilor, chiar şi acum, în secolul XXI“. Fără statele catolice, „zona euro ar fi fost mai compactă, iar economia europeană ar fi avut mai puţine dificultăţi“. După opinia lui Massimo Franco, „dacă datoriile suverane reprezintă o vină care trebuie ispăşită şi pentru care iertarea nu mai este garantată, excomunicările şi presupusele prevalenţe geoeconomice şi georeligioase ameninţă să trezească demoni care vor trage Europa înapoi nu doar cu cîţiva ani, ci cu cîteva decenii, cele mai întunecate“.
Andre Glucksmann, într-un interviu acordat revistei Der Spiegel, spune că „Europa a uitat scopul pentru care există“, că „dacă bătrînele naţiuni ale Europei nu se unesc şi nu conlucrează în crearea unui plan comun, ele vor pieri“ şi prezice, în lipsa acestei conlucrări, o prăbuşire: „Secolul XXI va fi secolul marilor continente, care vor avea opţiunea de a se înţelege şi a înainta împreună sau nu. Dacă Europa nu conlucrează, va cădea în secolul al XIX-lea; apoi, toată activitatea noastră politică va fi bazată pe amintiri vechi: Europa, continentul nevoilor şi al nostalgiei“. Situaţia în care se află UE, mai spune Glucksmann, este şi „rezultatul eşecului intelectualilor“, căci „Europa este încă un teren de joc al ideilor, dar gîndirea este atît de fragmentată, atît de înfrînată de scrupule, încît se îndepărtează de miezul problemei“.
Sînt doar cîteva mostre din dezbaterea, mai degrabă sceptică, despre ce se întîmplă cu Europa. România face parte din Uniunea Europeană şi e limpede că soarta ei este legată de soarta Uniunii. Totuşi, în spaţiul public românesc asemenea dezbateri sînt absente. „Nu fac rating.“Evident, nici în alte ţări nu au succes „de masă“, dar presa de calitate de acolo – aceea despre care Victor Ponta crede că e „aservită“ lui Traian Băsescu – le acordă spaţii consistente. România e cu o etapă istorică în urmă, iar în ultimele luni a regresat: după ce, ani la rînd, discuţiile despre UE erau centrate mai ales pe „fondurile europene“, acum a ieşit din nou la iveală discursul antioccidental. Persoane oficiale – din majoritatea parlamentară sau din guvern – vorbesc despre „amestecul Bruxelles-ului în treburile noastre“, iar Comisia Europeană e văzută ca „Înalta Poartă“. Dacă un asemenea discurs se amplifică, în curînd vom putea intra în categoria pentru care Mario Monti a solicitat un Consiliu European special la Roma: „forţele care pot duce la dezintegrarea Europei“.
Foto: L. Muntean
