Animale
Uneori, între definiţiile din dicţionarele noastre şi uzul curent al limbii e o prăpastie pe care pur şi simplu nu o vedem. Ruptura persistă fie prin ignorarea dicţionarelor (oamenii nu verifică sensurile cuvintelor cotidiene, de mare frecvenţă, pe care consideră că le ştiu deja foarte bine), fie prin ignorarea uzului: luînd drept literă de lege definiţia „oficială“, vorbitorii nici nu-şi mai dau seama de diferenţele dintre aceasta şi propria folosire a limbajului, care rămîne neconştientizată.
Un exemplu perfect pentru această situaţie îl reprezintă cuvîntul animal. Dicţionarele noastre curente se mulţumesc, de multe ori, să descrie sensul termenului ştiinţific: în DEX (ultima ediţie, 2010) animalul este „fiinţă organizată, uni- sau pluricelulară, înzestrată cu facultatea de a simţi şi de a se mişca“. E drept, se mai adaugă o completare, care ar corespunde unui sens „prin restrîngere“, dar care mai mult încurcă lucrurile, pentru că e o înşiruire de sinonime arhaice sau populare: „vietate, jivină, dobitoc“. DEXI (2007) urmează acelaşi model de explicaţie, separînd însă un subsens „fiară“ de unul definit ca „vietate, jivină, dobitoc“. Dicţionarele mai vechi nu acordau multă atenţie unui împrumut cult, atestat la 1800 şi care putea fi înţeles foarte bine de către ştiutorii de latină ori de franceză. Definiţiile erau deci cele „standard“: în 1871, în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (care cuprindea, surpriză, şi derivatul animăluţ, scris, după normele latiniste, animalutiu), animal era „fiinţă organică cu putere de a simţi şi de a se mişca din loc cu spontaneitate“.
Or, e suficient să observăm folosirea cotidiană a limbii ca să constatăm că sensul ştiinţific (pentru care animal e un termen generic, complementar plantelor în acoperirea lumii vii) e încălcat foarte des de utilizarea restrînsă, în care animalul nu include păsările („Animale şi păsări“, anunturi-agricole.ro; „cea mai artistică poză cu animale sau păsări“, facebook.com), nici peştii („puteţi descoperi spectaculoasa Deltă a Dunării: apă, grinduri, stuf, sălcii, păsări, animale şi peşti“, deltatour.ro; „apele sînt liniştite, fără animale sau peşti care ar putea ameninţa viaţa sau sănătatea turiştilor“, roportal.ro), nici insectele („muşcături de animale sau insecte“, sfatulmedicului.ro) etc. Anumite contexte ne-ar sugera că, după caz, animalele pot îngloba cel mult păsările, nu şi insectele: „invazii de animale sau insecte“ (avocatura.com). Oricum, uzul restrîns e curent în presă: „Mihai C. a imitat animale şi păsări şi s-a bîlbîit“ (protv.ro); „Ei spun în felul următor: «Dom’le, pădurea, animalele şi peştii îs bunuri de interes naţional!»“ (cotidianul.ro); „După peşti şi păsări, a venit rîndul animalelor – 200 de vaci moarte, în SUA“ (ziare.com). Disocierea se întîlneşte şi pe site-ul Ministerului Mediului, în diferite texte: „existînd riscul dispariţiei a numeroase specii de plante, animale şi peşti“; „Ghidul Eco-Cetăţeanului prezintă eco-instrucţiuni prin care putem să acţionăm în orice moment pentru reducerea poluării, evitarea risipei de resurse, pentru protecţia mediului împotriva schimbărilor climatice şi a dispariţiei speciilor de plante, păsări, insecte, animale şi peşti“ (mmediu.ro). În fine, chiar dicţionarele recurg la sensul „neoficial“ al lui animal: în definiţia adjectivului palmat, de exemplu, mai multe dicţionare (NODEX, MDN etc.) utilizează formula „despre picioarele unor animale sau păsări“.
Exemplele de mai sus sînt suficiente, cred, pentru a ne convinge că uzul curent al lui animal este dublu (generic şi particularizat), suprapunîndu-se doar în parte cu definirea ştiinţifică a regnului. Situaţia se explică destul de simplu: în lipsa unui termen curent pentru clasa mamifer (termen neintrat în uzul curent, ci resimţit ca strict ştiinţific), animal a ocupat căsuţa goală din limbajul cotidian, cu unul dintre sensurile sale. Ştiinţele cognitive pot aduce argumente suplimentare: mamiferele sînt animalele prototipice, faţă de care toate celelalte îşi marchează cumva diferenţa.
În ultimul deceniu, Micul dicţionar academic (MDA, volumul I, 2001) şi Noul dicţionar universal (NDU, 2006) au adăugat cuvîntului animal şi sensul „mamifer“. Situaţia nu e specifică limbii române: dicţionarele moderne din alte limbi au înregistrat sensul particular, chiar cu nuanţe interesante, care arată diferenţa dintre segmentarea ştiinţifică şi cea intuitivă a realităţii: în franceză, animal se foloseşte şi „pentru a desemna vietăţi oarecum mai mari (d’une certaine taille), în opoziţie cu insectele şi trăind în mediu terestru (în opoziţie cu păsările, peştii)“ (Trésor de la langue française informatisé, atilf.atilf.fr). În Merriam-Webster, animal are şi subsensurile „mammal“ şi „vertebrate“. Dicţionarele contemporane se dovedesc a fi tot mai conştiente de diferenţa dintre terminologia ştiinţifică şi uzul curent şi descriu tot mai mult a doua realitate. La noi, mai ales după obsesia ştiinţifică a deceniilor comuniste (cu definiţii lungi, greoaie, care încercau să acopere toate detaliile teoriei), actualizarea mai relaxată a definiţiilor din dicţionare e de abia la început.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
