Romi, educaţie, anticorupţie
- de unde începem cu mai multă Europă? -
Observ cu plăcere cum Dilema veche devine revista românească unde se pot dezbate la un nivel foarte bun chestiuni de politică europeană. Că e lipsa de apetenţă a restului presei pentru aceste teme, că e o atracţie specială spre această revistă a autorilor care pot gîndi dincolo de Oradea – nu ştiu. Cert este că prin Mircea Vasilescu, Ovidiu Nahoi, Gabriel Giurgiu, uneori şi Andrei Pleşu poţi urmări traseul unei dezbateri care se poartă pe tot continentul. Şi la care tindem să asistăm ca nişte copii care privesc conversaţia adulţilor, de parcă nu ne-ar privi. Evident, asta nu în Dilema veche.
Deci, consideraţi acest text încercarea mea de contribuţie şi integrare într-un dialog intelectual care se poartă natural în revista pe care tocmai o citiţi, de la rubrică la rubrică şi de la săptămînă la săptămînă. La ordinea zilei este tema: mai multă sau mai puţină Europă în urma crizei? Preşedintele Comisiei Manuel Barroso tocmai a ţinut discursul său despre starea Uniunii în faţa Parlamentului European. Barroso propune o Federaţie a statelor naţionale. După reacţiile din presă s-ar părea că asta se va întîmpla începînd de joia viitoare şi că presupune o schimbare majoră. De fapt, nu. În discursul lui Barroso se menţine aceeaşi logică funcţionalistă: uitaţi, oameni buni, avem problemele X şi Y, eu cred că le-am rezolva mai bine dacă am pune în comun atribuţii. Şi deşi sîntem de acord că ar fi mai bine să facem asta, ne lovim de un fel de blocaj mental, ne e frică de mai multă Europă. Eu zic să nu ne fie frică de aşa ceva. Cam asta a zis Barroso pe scurt. Iar ideea de Federaţie a statelor naţionale nu e nici exotică şi nici foarte diferită de ceea ce există acum.
În definitiv, ce este UE acum? Ei bine, la întrebarea asta nu avem un răspuns clar. Unii zic că e o doar o sumă complexă de tratate între nişte state. Literal vorbind, cam aşa şi este. Dar e ca şi cum ai zice că Platon sau Maica Tereza au fost o sumă complexă de legături între nişte celule. Literal vorbind, este adevărat, dar asta spune foarte puţin despre Platon şi Maica Tereza. Dar dacă e mai mult decît nişte tratate între nişte state, ce este? Vorba americanilor: dacă merge ca o raţă şi măcăne ca o raţă, atunci cel mai probabil că este o raţă. UE are legi de federaţie, instituţii de federaţie (Comisia, dar mai ales Parlamentul), are capacitatea specifică unei federaţii de aplicare a deciziilor peste capul statelor componente şi are chiar şi un nume de federaţie („Uniune“), deci cel mai probabil este deja o federaţie. Că e o federaţie mai specială e adevărat, dar federaţiile nu prea seamănă unele cu altele. Ba chiar federaţiile tind să nici nu semene cu ele însele la momente diferite în timp – luaţi de pildă federaţia americană care chiar cu aceeaşi Constituţie în vigoare s-a schimbat enorm faţă de cum era în urmă cu 200 de ani. Deci, UE este o federaţie. O federaţie între cine şi cine? Între nişte state naţionale. E contraintuitiv, dar Barroso a descris ceea ce avem deja şi ne-a îndemnat numai să nu ne fie frică de cuvinte. Avînd deja o federaţie de state naţionale, trebuie doar să o facem mai bună. Deci, nu e nici o schimbare de plan, ci doar mai şurubărim pe ici-pe colo.
Şi cum a ajuns chestia asta un fel de federaţie? Tocmai aici este schepsisul. UE asta de acum nu e un rezultat al unui plan de care s-a ţinut cineva. Adică, fondatorii aceia de acum 50-60 de ani (capetele mari de le-am făcut statui în Herăstrău) nu au fost nişte genii care au prevăzut că undeva prin 2012 continentul va avea nevoie de o Uniune Bancară. Chestii din astea se pot întîmpla numai în romane de Asimov (ciclul Fundaţiei), unde e posibil să faci din istorie matematică şi invers. În istoria reală, instituţiile sînt create să rezolve probleme apărute. Adică, tot şurubărim la Uniunea asta şi vedem noi ce iese. Aşa a fost pînă acum, aşa va fi şi în viitor.
Plecînd deci de la principiul funcţionalist – „mai multă Europă acolo unde e nevoie de aşa ceva“, noi românii ar trebui să răspundem la dilemă în funcţie de nevoile noastre. Mai multă Europă nu e un bine în sine, e mai bine dacă e nevoie. Avem noi românii nevoie de mai multă Europă? Evident că da. Ba chiar, problema noastră e că avem prea multă nevoie de mai multă Europă.
Cu alte cuvinte, avem atît de multe zone disfuncţionale în statul nostru naţional încît tindem (pe bună dreptate) să vrem politici federale europene în mai multe domenii decît sînt dispuşi ceilalţi europeni să pună la comun. Dumneavoastră observaţi că răspunsul natural al statului român cînd se confruntă cu o problemă grea e să zică: „să se ocupe UE“? Cu alte cuvinte, vrem mai multă Europă din instinct. Vrem mai multă Europă din disperare. Vrem mai multă Europă din bunăvoinţă amestecată cu neputinţă. Noi nu ştim, noi nu putem – dar vrem mai multă Europă, să se ocupe ea de chestia asta.
Atenţie, eu nu mă autoironizez acum, nu mă plîng că se întîmplă asta, doar constat. Constat că dilema naţional-federal se pune altfel pentru un român decît pentru un englez sau un suedez. Deci, haideţi să nu mai dezbatem de parcă am fi ca englezii sau ca suedezii, pentru că avem interese diferite faţă de ei. Interesul meu ca patriot român este ca statul român să poată lupta cu corupţia. Dacă statul român nu a fost în stare să lupte singur cu corupţia, atunci interesul meu ca patriot român este să chem UE să-şi bage nasul în treburile statului naţional român în ce priveşte corupţia. De aceea nu pot să empatizez în nici un fel cu supărarea „bunilor români“ Gabriel Giurgiu (în rubrica de acum două săptămîni), Traian Băsescu şi Victor Ponta în legătura cu Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe justiţie. Că ne afectează prestigiul şi de ce să ne zică ei ce să facem. Domnule, dar funcţionează chestia asta? Uitaţi, am trecut de la o ţară coruptă fără corupţi la una unde în 2011 au fost condamnaţi pentru corupţie (staţi jos!) 1200 de oficiali. Deci, 1200 de oficiali români au fost găsiţi vinovaţi de corupţie de către judecători independenţi. Am predat la Humanitas o carte despre subiectul acesta, deci staţi pe-aproape că o să mai fac reclamă la ea.
Deci, funcţionează faza cu mai multă Europă în justiţia noastră? Da, clar. Recitesc ce mi-au zis nişte oameni din domeniu, chestii pe care le-am publicat în carte. Procurorul Lucian Papici de la DNA care a pornit cîteva cazuri celebre (Năstase, Voicu, Ridzi): „Este şi convingerea mea intimă că acest Mecanism trebuie păstrat, nu trebuie să renunţăm la el, din punctul meu de vedere a fost extrem de motivant pentru toţi oamenii implicaţi în aplicarea legii, mă refer aici la magistraţi. / Deci aţi simţit în activitate că vă ajută Mecanismul ăsta? / Absolut, este indiscutabil. Este un pas înainte, fără doar şi poate. Ochii aceia aţintiţi mereu – un fel de sabie a lui Damocles – asupra instituţiilor de aplicare a legii au fost de bun augur şi au dus la eficientizarea actului de justiţie“. Bon, deci avem un erou al justiţiei din România, un tip care îşi pune pielea la bătaie şi care bate orice procuror european la curaj şi la trimis înalţi oficiali la puşcărie pentru corupţie. Şi el îmi zice că MCV i-a fost de ajutor. La fel îmi spun Daniel Morar, Horia Georgescu de la ANI şi alţii din sistem – pur şi simplu fără vizitele regulate de la Comisie ar fi fost mătrăşiţi. Ăştia sînt oamenii care chiar fac ceva contra corupţiei din România, noi ăştialalţi dăm din clanţă sau facem politică. Deci, frustrarea românilor Giurgiu, Băsescu şi Ponta că de ce bagă UE mă lasă rece. În general, sentimentele şi frustrările trebuie exprimate în căsnicie sau la psiholog, nu în politică. A dus UE la o schimbare majoră în justiţia românească? Da. Atunci vreau mai multă Europă acolo. Fără sentimente şi fără frustrări – dacă merge, e de bine. Şi o vreau şi pentru greci, italieni, bulgari – şi alţii care au probleme. Dacă o vor şi suedezii – foarte bine, dacă nu o vor, îi înţeleg perfect – statul lor funcţionează în zona anticorupţie, de ce să le trimit eu Europa pe cap, dacă nu au problema mea?
În schimb, am o problemă cu prea puţină Europă în educaţia din România. Nu văd ce-am mai putea face în acea zonă noi singuri, ca stat naţional. Am avut un consens rar pe un pact pentru educaţie. Chestiunea este foarte sus pe agenda publică, nu se poate spune că e ignorată. Deci, ştim ce trebuie făcut şi ştim că e important să facem. Şi totuşi nu ne iese. Tocmai am citit un document foarte bun scris de Expert Forum („Contra-reforma în educaţie?“ – autor Alexandru Ioan Căbuz). Se demonstrează acolo cum fiecare pas înainte e urmat de reflux. Nimic nu e stabil, nimic evaluat înainte de a fi schimbat. Nu regretăm aşa cumva că nu avem mai multă Europă în politicile de educaţie? Nu zic să ne facă Barroso legi, dar măcar un peer-review din cînd în cînd, să vină nişte experţi independenţi şi să zică: asta merge, asta nu merge, asta lăsaţi-o aşa. În definitiv, cam asta se întîmplă în justiţie, nimic mai mult. Nu UE ne bagă corupţi la puşcărie, UE doar ne pune în faţă o oglindă şi ne asigură o stabilitate a politicilor.
În schimb, avem o zonă de politici unde am vrea disperaţi mai multă Europă, dar ea nu se lasă deloc: integrarea romilor. Prin 2008, România a cerut în mod răspicat o strategie a UE şi o agenţie europeană pentru romi. Nu ne-a ieşit, UE nu are propriu-zis o politică pentru romi. Mai multe detalii a scris colega mea de la CRPE Nicoleta Scripcariu în „Doreşte Franţa cu adevărat o rezolvare europeană a problemei romilor?“ (CRPE Policy Brief nr. 17). Ce te faci cu o ţară care îţi trimite înapoi 7000 de romi şi în acelaşi timp vorbeşte ipocrit despre o politică europeană de integrare a romilor (adică: integraţi-i la voi acolo)? Apoi ministrul ei de Interne vine la Bucureşti să vadă el cum e problema şi promite să plătească pentru integrarea a fix 80 de familii de romi. Deci, o mare ţară europeană are probleme să integreze cîteva zeci de mii de romi, dar e sigură că România ar trebui să integreze rapid mai mult de un milion de romi. Şi plăteşte ea pentru 80 de familii, înţelegeţi? Şi premierul nostru, acela de o pune la locul ei pe comisăreasa Reding, îi zice ministrului francez: da, cum să nu! Deci, unde nu reuşim să avem mai multă Europă, uite că ne trezim cu mai multă Franţă pe capul nostru. Şi la faza asta nu ne-am simţit prea frustraţi, doar cînd se bagă UE peste corupţii noştri ne mîncăm unghiile de nervi.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
Foto: L. Muntean
