O ţară, două sisteme
Titlul – după cum v-aţi dat seama – este o preluare a sloganului folosit atunci cînd China a recuperat Hong Kong-ul capitalist de la britanici. Ca simplu cetăţean, mi se pare că ideea sloganului arată raţionalitate şi pragmatism. Şi mi-am amintit de el pe caniculă, într-o împrejurare banală, fără legătură cu China.
Mi s-a întîmplat în ultima vreme să am nevoie de niscaiva acareturi casnice şi gospodăreşti, başca oarece materiale de construcţie. Aşa că m-am dus 1) în magazine de specialitate aparţinînd unor lanţuri/reţele occidentale şi 2) în prăvălii/magazine/depozite româneşti (sau chinezeşti?...). Am fost mulţumit şi de unele, şi de celelalte. Dar am observat, în ele, două lumi diferite. Două sisteme, dacă preferaţi. La „occidentali“, cumperi marfa, ţi se facturează, ţi se dau tot felul de hîrtii şi ţidule. Dacă marfa e mai grea şi ai nevoie de transport la domiciliu, eşti îndrumat către „desk-ul“ de relaţii cu clienţii, unde – pe baza altor hîrtii şi ţidule – ţi se asigură transportul, gratuit sau contra cost (în funcţie de adresă, promoţii etc.). Aşa că semnezi contractul cu firma transportatoare (care îşi asumă obligaţia de a-ţi aduce marfa pînă la uşă şi numai pînă la uşă, îşi asumă riscuri pentru eventuale deteriorări – mă rog, în general îşi asumă, iar tu, simplu client, semnezi bucuros văzînd că cineva e dispus să-şi asume ceva). Totul e făcut după proceduri, încheiat la toţi nasturii, încliftat, garantat. Apoi, „băieţii“ de la firmă te sună pentru confirmare, iar în ziua şi la ora stabilite, vin frumuşel la uşă cu marfa şi cu procesul-verbal de predare-primire. Mai semnezi ceva şi te simţi în lumea civilizată, „occidentală“, făcută după reguli clare, predictibilă carevasăzică, şi care îţi asigură – s-o recunoaştem – un oarece confort interior: la cîte hîrtii ai semnat, nu poţi pentru ca să te aştepţi la vreo surpriză neplăcută, nu? Adică să-ţi aducă marfa aiurea sau cu defecte sau mai ştiu eu cum... Căci ai – conform contractului – nişte opţiuni „în caz de ceva“: returnezi marfa (dacă nu corespunde), îi reclami la „protecţia consumatorului“, dacă nu merge nici aşa, te adresezi unui avocat şi îi tîrăşti în justiţie. Dar asemenea cazuri sînt mai degrabă excepţii: firmele sînt serioase, şi-au „treinuit“ (parcă aşa se zice în româna nouă, nu?) angajaţii să fie amabili – şi chiar sînt! – şi să ştie clar că salariul lor depinde de satisfacţia clienţilor.
Dincolo, la „ai noştri“, e altfel. Intri în prăvălie (magazin, depozit, ce-o fi) şi te întîmpină un şef – şi el amabil, dar totodată cu o căutătură prudentă, pînă se lămureşte ce vrei. Tocmai e ocupat cu alt client, aşa că strigă la Nelu, aflat în capătul celălalt al stabilimentului: „Nelule, ia tu comanda lu’ domnu’“. Ceea ce Nelu execută imediat, după un „da, şefu’“ rostit cu glas mic, mai mult pentru sine. Îi spui lui Nelu ce-ţi trebuie, el notează totul pe un bileţel, adaugă preţurile, apoi se duce la „şefu’“ (şi, dacă eşti atent, îi observi în priviri o mică satisfacţie profesională). Şefu’ se uită repede pe bileţel, îi confirmă că a pus preţurile corect – „e bine, dă-i drumu’“ – şi te lasă cu Nelu, pe care-l întrebi: „Şi transportul? Se plăteşte separat?“. „Nu“ – zice Nelu – „îl cinstiţi pe şofer cînd vine cu marfa“. Laşi adresa şi pleci. Pe drum, îţi dai seama că n-ai nici o hîrtie „la mînă“ cum că ai comandat o marfă şi că urmează s-o primeşti la domiciliu „într-o oră jumate, cînd vin maşinile de pe teren“. Te încearcă, scurt, o întrebare neliniştitoare: „şi dacă nu vin sau nu vin la timp?“. Dar îţi trece repede: în definitiv, n-ai plătit nimic, căci şefu’ ţi-a spus clar că poţi plăti cînd vrei, „acum sau cînd primiţi marfa“, şi ai ales să plăteşti la primire. Iar peste o oră jumate fix te trezeşti cu Nelu la uşă – căci el de fapt era şoferul – şi se rezolvă totul: Nelu îţi duce marfa unde vrei (nu doar „pînă la uşă“, cum scria în contractele şi procesele-verbale de la marile reţele de magazine), mai face şi conversaţie cu tine sau îţi dă sfaturi utile („să fiţi atent cu adezivul, să-l ţineţi într-un loc uscat“). Aşa că plăteşti, îl cinsteşti – conform înţelegerii – şi el îţi lasă, cu un gest solemn, bileţelul cu marfa şi preţurile aferente, pe care găseşti un scris stîngaci, de elev care n-a luat bacul nici din prima, nici din a doua...
Cam asta e mărunta poveste pe care o aveam de spus. Specialiştii n-au decît să facă studii şi sondaje despre „satisfacţia clientului“. Dar mă tem că, dacă le vor face serios, vor ajunge la concluzia „şi-şi“. Clientul a fost satisfăcut şi în varianta cu ţidule şi proceduri, şi în varianta bazată pe încredere şi pe „dat mîna cu şefu’, ceea ce înseamnă că ai perfectat afacerea“. Aaa, sigur: în primul caz statul şi-a încasat taxele, în al doilea – nu. Dar ambele cazuri funcţionează pentru că în România există o „economie de piaţă funcţională“, nu? Căci asta aşteptam noi de la UE înainte de aderare: să ne spună verde în faţă că avem o „economie de piaţă funcţională“! La un moment dat, ne-au spus-o. Se cheamă că o avem. Funcţionează. Chiar şi în vremuri de criză, cînd ni se anunţă – macroeconomic vorbind – falimente, mii de firme închise, mii de „Nelu“ rămaşi fără locuri de muncă. Plus creşterea cursului faţă de euro şi dolar. Mă întreb însă, ca simplu cetăţean, pornind de la cele două exemple nerelevante statistic, dar expresive în sine: nu cumva trăim în continuare „între două lumi“, aspirînd către ţidulele de tip occidental, dar mulţumiţi (şi) cu pertractările & tranzacţiile mai degrabă orientale şi tradiţionale, bazate pe o strîngere de mînă şi pe o încredere indicibilă şi inexprimabilă în tabele Excel şi procese-verbale cu clauze?
Dar adevărata întrebare este dacă nu cumva şi în materie de politică, stat de drept, democraţie, lucrurile stau la fel. Unii vor reguli şi proceduri democratice ca-n Occident – adică predictibile –, iar alţii vor adaptabilitate, vor „şi-şi“, vor să schimbe regulile de la caz la caz, vor să renunţe la serviciile preşedintelui la fel cum ar renunţa la Nelu, şoferul-cinstit cu bileţel, în cazul că n-ar ajunge cu marfa la timp şi „în mod corespunzător“. Las dilema pe seama specialiştilor, că de experţi şi strategii nu ne putem plînge...
