Jan CORNELIUS

Azi aici nu se întîmplă absolut nimic, afară nu-i țipenie de om, nici un vecin căruia aș putea să-i fac cu mîna.

Nu există un timp mai potrivit pentru a simți și sfida absurdul căruia îi sîntem expuși în permanență decît pandemia.

Eu am avut privilegiul să nu trebuiască să trăiesc din traduceri, ceea ce e foarte dificil, și de a-mi alege eu însumi textele traduse. Am ales, desigur, texte care mi-au plăcut și, dacă îți place ceva, atunci nu se mai pune problema dificu

Sîntem amîndoi la fel de inteligenți, ba chiar mai mult, nevasta-mea e mult mai deșteaptă decît mine, că vezi Doamne, ea le știe pe toate mai bine. De aceea își rezervă mereu o parte din prețiosul ei timp liber pentru a-mi atrage atenția asupra unor lucruri esențiale în viață.

E pus ca să nu treacă lumea pe-aici, zice. Înainte de vagonul-restaurant e vagonul de dormit și dacă treceți pe-acolo îi treziți pe cei care dorm.

Aam fost la un endocrinolog trecut de 80 de ani care mi-a pipăit îndelung sînii de adolescentă ca să se convingă că n-am nici un nodul.

De fiecare dată cînd intră în baie, spune ea, apare brusc o bătrînă, în oglinda de deasupra chiuvetei.

Mi-e frică să îmbătrînesc în România. La noi nu prea sînt cămine de bătrîni decente și civilizate, ca la voi, cam toate miros a urină și duc lipsă de personal (îți dai seama că noi nu putem aduce angajați din Europa de Est, pentru că sîntem deja în Europa de Est).

Păi cum să nu primiți? Stăpînii casei de obicei primesc…” I-am sunat pe ai mei la mare – într-adevăr, îi primeau din cînd în cînd, însă nu pe așa, pe nepusă masă, eventual cu un telefon înainte. Cei doi au plecat dezamăgiți, îndepliniseră o parte din ritual și n-au primit de la noi nici un ban.

Refugiaţii, noii săi vecini, sînt liniștiți și disciplinați. „Sînt plăcut surprins și foarte mulțumit de asta, mai ales că acum nu mai trebuie să mă mut, cum crezusem inițial”, a adăugat.

Un ceas deșteptător era fixat pe ora patru dimineața și lătra cît îl țineau bateriile, deci cam la 20-30 de minute. Herr Meyer, ne-a explicat fratele său, plecase, cu exact două zile înainte la Miami, în concediu, și evident uitase să-și oprească deșteptătorul, programat à la longue.

A mai fost un bătrîn, chiar perete în perete cu mine – domnul colonel, care într-un moment de entuziasm mi-a propus „să ne unim garsonierele” și mi-a promis că „din pensia lui, o să mă îmbrace din cap pînă-n picioare”. M-am uitat la mine în oglindă și m-am întrebat dacă chiar sînt atît de prost îmbrăcată.

Mi-amintesc și de ţiganca din aeroport, cu un copil la sîn, care întreba pe toată lumea: „Domnuʼ, domnuʼ, cum ajung io la Londra?” Nici ea nu părea să aibă vreo spaimă. Mi se face un pic rușine de mine și mă mai calmez.

Stătea cu ochii pe sticla cu țuica ca pe butelie, pentru că știa că nu se cade să dosească sticla pentru mai tîrziu, așa cum ar fi făcut orice român țuicar și cu grija zilei de mîine. Regula casei pe care o pricepuse el era – țuică la început, după care, la masă, se trece pe vin

Am văzut o măcelarie în centrul Havanei, pe care toți ceilalți turiști n-au identificat-o ca atare, dar pe care eu am recunoscut-o perspicace din prima, după numeroasele cîrlige metalice goale, de care ar fi trebuit să atîrne carnea. Aveam desigur avantajul de-a fi trăit în România lui Ceaușescu, unde învățasem să recunosc magazinele nu după marfă, ci după lipsa de marfă.

Trăiesc, se poate spune, între două lumi. Faptul acesta are, simultan, un mare avantaj și un mare dezavantaj. Dezavantajul e că aparțin sufletește atît unei lumi, cît și celeilalte și, atunci cînd sînt în Vest, aș vrea adeseori să fiu în Est și invers.

Locuind de curînd la San Francisco, într-un hotel pe Market Street, mă plimbam ades prin oraș cu cable car-ul, tramcarul istoric, așa că nu călătoream numai peste colinele orașului, ci și prin meandrele unor vremuri trecute.

În Germania există, încă din 1956 – după modelul British Press Council, „Der Deutsche Presserat“ – Consiliul german al presei, alcătuit din jurnalişti, care supraveghează atît respectarea libertăţii presei, cît şi a unor deziderate etice elementare.

Trăiesc de peste 30 de ani în vestul Europei și am fost cam peste tot pe Vechiul Continent. Lucrez, printre altele, adesea ca translator, deci aud, mai mult decît mi-aș dori, ce se șoptește pe ici și pe dincolo despre români și România. {i ce se șoptește, mă rog?

Metropola sud-americană are parte, în luna mai, de-o toamnă minunată şi nostalgică, cocoţată în miile şi miile de arbori care împînzesc parcurile şi străzile oraşului, ca în nici o altă capitală din lume; aproape că nu există stradă fără copaci imenşi, înşiraţi ramură-n ramură de-a lungul trotuarelor, cu frunzele explodînd colorat precum curcubeul.

Pe asta trebuie s-o povestesc pe scurt: Nu de mult am fost la Bucureşti şi în avionul spre casă, care va să zică spre Düsseldorf, citeam foarte prins Zen, formidabilul jurnal al lui Cărtărescu, căci fără doar şi poate cartea îmi oferea un multiplu potenţial de identificare, de exemplu în fragmentele de asistare neputincioasă la propria îmbătrînire.