un dialog între est și vest

Sîntem amîndoi la fel de inteligenți, ba chiar mai mult, nevasta-mea e mult mai deșteaptă decît mine, că vezi Doamne, ea le știe pe toate mai bine. De aceea își rezervă mereu o parte din prețiosul ei timp liber pentru a-mi atrage atenția asupra unor lucruri esențiale în viață.

E pus ca să nu treacă lumea pe-aici, zice. Înainte de vagonul-restaurant e vagonul de dormit și dacă treceți pe-acolo îi treziți pe cei care dorm.

Aam fost la un endocrinolog trecut de 80 de ani care mi-a pipăit îndelung sînii de adolescentă ca să se convingă că n-am nici un nodul.

De fiecare dată cînd intră în baie, spune ea, apare brusc o bătrînă, în oglinda de deasupra chiuvetei.

Mi-e frică să îmbătrînesc în România. La noi nu prea sînt cămine de bătrîni decente și civilizate, ca la voi, cam toate miros a urină și duc lipsă de personal (îți dai seama că noi nu putem aduce angajați din Europa de Est, pentru că sîntem deja în Europa de Est).

Păi cum să nu primiți? Stăpînii casei de obicei primesc…” I-am sunat pe ai mei la mare – într-adevăr, îi primeau din cînd în cînd, însă nu pe așa, pe nepusă masă, eventual cu un telefon înainte. Cei doi au plecat dezamăgiți, îndepliniseră o parte din ritual și n-au primit de la noi nici un ban.

Refugiaţii, noii săi vecini, sînt liniștiți și disciplinați. „Sînt plăcut surprins și foarte mulțumit de asta, mai ales că acum nu mai trebuie să mă mut, cum crezusem inițial”, a adăugat.

Un ceas deșteptător era fixat pe ora patru dimineața și lătra cît îl țineau bateriile, deci cam la 20-30 de minute. Herr Meyer, ne-a explicat fratele său, plecase, cu exact două zile înainte la Miami, în concediu, și evident uitase să-și oprească deșteptătorul, programat à la longue.

A mai fost un bătrîn, chiar perete în perete cu mine – domnul colonel, care într-un moment de entuziasm mi-a propus „să ne unim garsonierele” și mi-a promis că „din pensia lui, o să mă îmbrace din cap pînă-n picioare”. M-am uitat la mine în oglindă și m-am întrebat dacă chiar sînt atît de prost îmbrăcată.

Mi-amintesc și de ţiganca din aeroport, cu un copil la sîn, care întreba pe toată lumea: „Domnuʼ, domnuʼ, cum ajung io la Londra?” Nici ea nu părea să aibă vreo spaimă. Mi se face un pic rușine de mine și mă mai calmez.

Stătea cu ochii pe sticla cu țuica ca pe butelie, pentru că știa că nu se cade să dosească sticla pentru mai tîrziu, așa cum ar fi făcut orice român țuicar și cu grija zilei de mîine. Regula casei pe care o pricepuse el era – țuică la început, după care, la masă, se trece pe vin